Cufărul gigantic numit acasă

schedule input:

O lucrare care va atinge frica ta fundamentală

Un drum îngust care duce spre o casă izolată la țară, pădurea se întinde la nesfârșit pe fereastra mașinii. Surorile Sumi (Im Soo-jung) și Su-yeon (Moon Geun-young), care au terminat o lungă perioadă de spitalizare, se întorc acasă în mașina tatălui lor. Dar, în loc de bucurie, simt o senzație subtilă de alarmă în aer. În momentul în care ușa casei se deschide, cele două sunt întâmpinate de un tată tăcut și de o mamă vitregă excesiv de amabilă, Eun-joo (Yeom Jeong-ah). Și o casă ciudată, care este atât de mare, dar provoacă claustrofobie. Acest spațiu, care pare a fi o casă tradițională coreeană renovată, are un coridor și uși conectate ca un labirint, iar dulapurile, perdelele și întunericul de sub pat deschid gura ca niște găuri negre. Filmul 'Cufărul gigantic numit acasă' dezvăluie treptat tragedia unei familii care se desfășoară în acest univers închis, suprapunând groaza, melodia și drama psihologică ca pe un fel de carne de porc în straturi.

În prima zi de întoarcere, Sumi emite un semnal prin tot corpul ei că 'tu nu aparții acestei case'. Eun-joo, de asemenea, ascunde o lamă de ras sub un ton dulce. Discuțiile de la masa de dining sunt politicos superficiale, dar, ca într-un meci de scrimă, se îndreaptă unul spre celălalt la fiecare moment. Su-yeon se retrage, tremurând ca un șoarece, și observă cu atenție. În casă, pare că a avut loc o bătălie de mult timp, iar nimeni nu poate respira confortabil. Aici se amestecă și o prezență invizibilă. Sunetele respirației și pașilor care vin în miezul nopții, părul care iese prin crăpătura ușii dulapului, privirea simțită din întunericul de sub pat. Publicul se întreabă constant ce se află în această casă, sau mai bine zis, cine se află aici.

Povestea pătrunde rapid în trecutul familiei. Evenimentul care a dus la spitalizarea lui Sumi și Su-yeon, absența mamei lor biologice, tăcerea tatălui se suprapun, iar contururile rănilor abandonate în casă încep să se dezvăluie treptat. Eun-joo crede că este stăpâna legitimă a acestei case și impune ordine, dar pentru surori, ea este un intrus și un agresor. O mică greșeală la masă se amplifică în umilință și insulte, iar punga de medicamente și cutia de medicamente apar repetat ca o cutie Pandorei care sigilează traumele familiale. Regizorul Kim Ji-woon sugerează trecutul acestei case prin obiecte și spații în loc de explicații lungi. O fotografie de familie agățată pe perete, o cameră goală, un sertar închis șoptesc adevărul înainte de dialoguri.

Tensiunea din prima parte provine mai mult din anxietatea invizibilă decât din violența vizibilă. Privirea lui Eun-joo care spionează surorile prin crăpătura ușii, tăcerea tatălui care se face că nu vede nimic, coșmarurile repetate ale lui Sumi se leagă subtil. Apoi, într-o noapte, un incident inexplicabil se întâmplă în camera lui Su-yeon, iar groaza se îmbunătățește. Sunetul ușii care se deschide și se închide, cearșaful de pe pat care se strânge ca și cum ar fi tras de o mână invizibilă, o siluetă neagră care se târăște din partea de jos a ecranului. Publicul intuiește că groaza din această casă a depășit cu mult conflictele familiale simple. În același timp, simt că această groază este legată de istoria familiei ca un cordon ombilical.

Pe măsură ce filmul avansează, granițele dintre realitate și coșmar, prezent și memorie devin intenționat neclare. Scenele văzute din perspectiva lui Sumi devin din ce în ce mai opace, iar acțiunile lui Eun-joo par să depășească răutatea umană. Obiectele de zi cu zi, cum ar fi farfuria cu carne de pe masă, prosopul pătat de sânge, gunoaiele adunate sub scări, devin brusc declanșatoare ale groazei. Publicul începe să se întrebe dacă toate acestea se întâmplă cu adevărat sau dacă sunt halucinații create de vinovăția cuiva. Această percepție instabilă duce la o întorsătură decisivă care răstoarnă complet ecranul, dar este mai înțelept să verifici personal identitatea acelei întorsături.

Cu toate acestea, este clar că 'Cufărul gigantic numit acasă' nu este doar un film de groază cu fantome, nici o melodramă între mama vitregă și fiice. Regizorul Kim Ji-woon ia mitul coreean 'Cufărul gigantic numit acasă' ca inspirație, dar în loc să copieze răutățile mamei vitregi și resentimentele fiicelor, a refăcut complet psihologia și rănile familiei moderne. Dacă în original fantoma era o întruchipare a răzbunării, groaza din acest film este mai aproape de umbrele create de vinovăție, represiune și distorsionarea memoriei. Ceea ce este mai înfricoșător decât fantomele sunt oamenii care repetă rănile fără a le înțelege.

Simbolul renașterii filmelor coreene: 'Mijloacele de expresie'

Când se discută despre valoarea artistică a 'Cufărului gigantic numit acasă', primul lucru care vine în discuție este spațiul și mijloacele de expresie. Casa din 'Cufărul gigantic numit acasă' nu este doar un fundal, ci funcționează ca un personaj gigantic. Livingul deschis și coridoarele care se întind la nesfârșit, camerele cu culori și lumini diferite sunt ca o hartă 3D care vizualizează psihologia personajelor. În special, scenele în care luminile roșii, verzi și albastre se succed pe ecran vizualizează cu exactitate temperatura și densitatea emoțiilor. Mâncărurile roșii și farfuriile de pe masă, tapetul cu flori care se întinde ca sângele, pădurea verde strălucitoare din întuneric par a fi fragmente ale emoțiilor care emană din personaje. Ca și cum un filtru Instagram ar fi fost dus la extrem, culorile devin limbajul emoției.

Alegerea unghiului de filmare este, de asemenea, excepțională. Camera surprinde adesea personajele dintr-o poziție joasă, privindu-le de sus sau spionându-le prin crăpăturile ușilor și ale mobilei. Această perspectivă incomodă transformă spectatorul în 'o a treia prezență ascunsă undeva în această casă'. Chiar și atunci când camera se mișcă pe coridor urmând pe cineva, nu se grăbește să ajungă înainte, ci rămâne puțin în urmă. Datorită acestei distanțe subtile, spectatorul simte o tensiune că ceva ar putea să apară oricând din afara ecranului, ca și cum ar fi pe alertă pentru un inamic care vrea să lovească din spate în jocurile de tip first-person shooter. În același timp, această poziție a camerei se suprapune cu psihologia personajelor care se învârt în jurul adevărului fără a-l atinge complet.

Designul sonor este, așa cum se cuvine unui film de groază, delicat și calculat. Sunetele mari de țipete sau efectele sonore bruște sunt mai puțin înfricoșătoare decât respirația tăcută și pașii ușori. Sunetele de scârțâit ale casei, clătinarea ușoară a vaselor, vântul care suflă din pădure funcționează ca actori pe scenă. Muzica, de asemenea, se abține de la BGM exagerat de groază și intervine clar doar atunci când este necesar. Uneori, o melodie de pian aproape nedetectabilă, în alte momente, se amestecă cu instrumente de percuție metalice, zgâriind nervii spectatorului. Datorită acestui fapt, groaza filmului nu este un jump scare, ci o anxietate care pătrunde treptat, asemănătoare cu așteptarea într-o sală de așteptare la dentist.

Din punct de vedere al interpretării, această lucrare este uimitoare chiar și la o revizuire ulterioară. Sumi, interpretată de Im Soo-jung, este un personaj complex care îmbină rolul de protector, victimă și uneori agresor. Privirea ei fermă de a-și proteja sora și expresia anxioasă când se trezește din coșmar coexistă într-un singur corp. Su-yeon, interpretată de Moon Geun-young, este cea mai tânără, fricoasă și delicată, dar uneori arată o expresie care pare că știe toate secretele. Ca și cum ar fi spectatorul care știe spoilerele. Eun-joo, interpretată de Yeom Jeong-ah, este un alt motor al acestui film. Deși pare o gazdă sofisticată și pricepută, expresiile ei se distorsionează din când în când, lăsând să iasă complexitatea și furia ascunsă. Când aceste trei actrițe se ciocnesc, se dezvăluie un strat complex de emoții care depășește simpla opoziție între rău și bine.

Tatăl, interpretat de Kim Kap-soo, este cel mai reprimat personaj din film. El își economisește cuvintele în aproape fiecare scenă, evitând privirea și amestecând situația. Deși pare un cap de familie lipsit de putere, filmul arată că tăcerea lui este de fapt un pilon al tragediei. Faptul că nu face nimic este, de asemenea, o alegere, iar acest personaj demonstrează cu disperare cât de mare este puterea distrugătoare a atitudinii de a fi un spectator pasiv, fără a proteja familia sau a înfrunta rănile. Filmul vorbește despre acest lucru prin situații și rezultate, nu prin acuzații directe. Ca și cum ar fi implementat teoria spirală a tăcerii în dramele familiale.

Nu o groază surprinzătoare, ci o 'groază fundamentală'

Motivul pentru care groaza din acest film rămâne atât de mult timp este că sursa ei este mai aproape de psihologie decât de supranatural. Dacă fantomele există sau nu nu este cu adevărat important. Esența este cine încearcă să ascundă ce și ce amintiri nu poate accepta. Fiecare personaj alege o modalitate distorsionată pentru a respinge o adevăr imposibil de suportat sau pentru a rezista. Această distorsiune se acumulează și fermentează, transformând în cele din urmă toate obiectele și umbrele din casă în simboluri distorsionate. Publicul se întreabă constant ce este real și ce este iluzie, a cui amintire este adevărată. Acest proces devine un mecanism care multiplică groaza filmului.

Din punct de vedere al structurii narative, 'Cufărul gigantic numit acasă' este, de asemenea, un film de puzzle foarte inteligent. La prima vizionare, te cufunzi pur și simplu în scenele înfricoșătoare și în tensiune, dar la a doua sau a treia vizionare, încep să devină evidente indiciile și sugestiile ascunse. Poziția privirii personajului, cine a fost unde, cum sunt aranjate locurile la masă în anumite scene, toate aceste detalii funcționează ca piese care sugerează adevărul. Ca și în 'The Usual Suspects' sau 'The Sixth Sense', este un film care necesită re-vizionare. De aceea, această lucrare este constant reevaluată în timp și nu dispare din clasamentele filmelor de groază. Este, de asemenea, un exemplu rar de amestec reușit între emoția coreeană și gramatica thriller-ului psihologic occidental. Ca și cum ai adăuga brânză în supa de kimchi și să descoperi că este surprinzător de delicioasă.

Nu este lipsit de critici. Pentru spectatorii neexperimentați, desfășurarea din a doua jumătate poate părea oarecum confuză. Tonurile de groază, dramă psihologică și melodramă familială se amestecă, iar uneori este confuz ce ar trebui să fie axa centrală. În a doua jumătate, mai multe scene sunt recuperate simultan, iar o parte de explicație urmează, ceea ce poate provoca reacții mixte. Pentru unii spectatori, acea explicație poate fi prietenoasă și șocantă, dar pentru alții poate părea că umple prea mult spațiul misterului. Ca și cum ai privi un magician care explică cu amabilitate trucurile sale. Cu toate acestea, având în vedere calitatea generală și densitatea emoțională, aceste aspecte sunt mai aproape de domeniul preferințelor personale.

Interesant este că 'Cufărul gigantic numit acasă' a propus o nouă direcție pentru filmele de groază coreene. Până acum, filmele de groază coreene s-au concentrat pe divertisment de vară sau pe surprize unice, dar această lucrare a făcut din rănile și traumele, fragmentele memoriei, motorul central al groazei. Multe dintre filmele coreene de groază și thriller care au apărut ulterior abordează răni reale, cum ar fi violența domestică, violența în școli și conflictele între generații, având o influență semnificativă din acest film. Așadar, a stabilit un benchmark pentru vizualizarea represiilor și vinovăției din societatea coreeană în cadrul genului. Ca și cum 'Stăpânul inelelor' a stabilit standardul pentru filmele fantastice.

Dacă vrei să te confrunți cu o poveste coreeană brutală

Dacă ești un spectator care răspunde mai puternic la tăceri sufocante și priviri incomode, la o atmosferă familială distorsionată, atunci aerul din 'Cufărul gigantic numit acasă' va rămâne mult timp. Ca un vin bun care își lasă amprenta.

Dacă cuvântul familie îți complică puțin inima, acest film poate oferi o catharsis ciudată. Legăturile de sânge pot fi uneori mai crude decât cele fără sânge, iar acest film arată în formă de groază că cei mai apropiați pot provoca cele mai adânci răni. Ca și cum ar fi o adaptare a unei sesiuni de terapie familială într-un film de groază.

Dacă ești pregătit să te confrunți cu rănile tăcute și speri că un film de groază va continua să se repete în mintea ta mult timp după ce s-a terminat, 'Cufărul gigantic numit acasă' merită cu siguranță să fie redescoperit. Vântul de pe malul apei, întunericul din casă, farfuria de pe masă și punga de medicamente, toate obiectele vor avea un sens și vor deveni o experiență. După ce vezi acest film, privirea ta asupra coridoarelor întunecate, a crăpăturilor dulapului și a fotografiilor de familie se poate schimba subtil. Și poate că vei dori să verifici sub pat pentru o vreme. Nu este o glumă.

×
링크가 복사되었습니다