[KAVE=Jae-hyuk Choi] La marginea Seulului, zgomotul care vine dintr-o mansardă veche nu este muzică ordonată. Este mai degrabă un strigăt al unei vieți pierdute. Filmul începe cu fața lipsită de vlagă și uscată a bărbatului plictisit 'Il-rok (Baek Seung-hwan)'. Trăind zi de zi ca un component fără nume în fabrica cumnatului său, cuvântul 'mâine' nu este o speranță, ci doar o continuare a monotoniei repetate. Viața este cenușie, fără nicio așteptare, chiar ea. Într-o zi, prietenul său 'Ye-geon (Lee Woong-bin)', venit din America, apare brusc, cu adevărat brusc. După ce a deschis cu ambiție un magazin de sandvișuri în Chicago și a eșuat, Ye-geon, care a gustat amarul eșecului, propune fără ezitare: "Hai să participăm la un concurs de cvartet vocal pentru bărbați". Il-rok râde de propunerea absurdă, dar, de fapt, nu are un motiv clar să refuze sau un alt plan palpitant. Astfel, începe provocarea imprudentă și lipsită de planuri a celor doi bărbați nefolositori.
Dar cvartetul nu poate fi format de unul singur sau de doi. Este urgent să găsească membri care să se alăture. Primul membru pe care îl găsesc după multe căutări este 'Dae-yong (Shin Min-jae)', un vânzător de pește. Trăind în colțul pieței, îmbibat în mirosul de pește în fiecare zi, el pare obosit de viață, la fel ca ochii de pește rămași după curățare, dar pasiunea sa pentru cântat este mai aprinsă decât a oricui. Deși suferă de o fobie severă de scenă. Apoi, se alătură ultimul membru, 'Jun-se (Kim Chung-gil)'. Deși pare relativ normal, de fiecare dată când deschide gura, se abate ciudat de la subiect și nu are deloc simțul situației, fiind un 'zero la intuiție', intră în echipă cu părul său ciufulit. Astfel, cei patru bărbați se reunesc, numindu-se 'Delta Boys'. Trecând prin alfa, beta, gamma, ajung la delta. Nu sunt nici pe locul întâi, nici pe locul doi, nici măcar pe locul trei, ci undeva în ambiguitatea unui loc patru. Ca o metaforă, sunt avengersii celor mai jalnici și slabi 'loseri' din lume.
Locul de repetiție este mansarda îngustă a lui Il-rok. Dar repetițiile lor nu pot fi deloc ușoare. În loc să strige "Jericho, Jericho" și să formeze un cor grandios, ei sorb instantaneu noodles umflate și beau soju, învinovățindu-se reciproc pentru neputințele lor. Dae-yong întârzie adesea la repetiții din cauza problemelor financiare care îl împiedică să-și părăsească magazinul de pește, iar Ye-geon, plin de o încredere nejustificată, îi bombardează pe membri cu critici din cauza 'sindromului liderului'. Jun-se, încercând să mănânce singur prânzul pregătit cu grijă de soția sa, primește reproșuri și se supără. Timpul lor de repetiție este mai lung cu discuții lipsite de substanță decât cu cântat, iar țipetele și criticile sunt mai frecvente decât armoniile frumoase.
Filmul urmărește viața lor ca un documentar, uneori ca un reality show, cu o insistență obsesivă. Scenele în care patru bărbați adulți se ceartă într-o dubiță îngustă, îmbrățișându-se ca rufele mototolite, scenele în care se spală reciproc spatele în baie, goi, întărind o camaraderie ciudată (?), și scenele în care se adună sub un cort de plastic fluturând pe acoperișul plouat, sorbind makgeolli. În acest proces, spectatorul se îngrijorează mai mult dacă acești neaveniți se vor supăra din motive mărunte și dacă echipa nu se va destrăma, decât dacă vor cânta mai bine și vor câștiga concursul.
Într-o zi, data preliminară a concursului se apropie, iar conflictele din echipă ating apogeul. Greutatea realității, care nu poate fi rezolvată doar prin romantism, îi apasă. Situația disperată a lui Dae-yong, care își riscă imediat traiul dacă își părăsește magazinul, deciziile impulsive ale lui Ye-geon, care nu are simțul realității, și Il-rok, care nu poate să-și mențină centrul în mijlocul acestor conflicte. Întrebarea ascuțită "Voi chiar vreți să cântați? Este o glumă asta?" plutește în aer. Fiecare dintre ei, din fundul vieții lor, poate că este ultima lor șansă, se reunesc din nou pe acoperiș pentru a-și aprinde pasiunea neobservată. Dintr-un vechi casetofon, se aude un acompaniament zgomotos. Vor reuși Delta Boys să distrugă zidurile solide ale 'Jericho' pe scena pe care o visează? Vor reuși vocile lor să răsune ca o armonie în lume, sau măcar între ei?
Film cu buget extrem de redus... Calitatea artei nu poate fi cumpărată cu bani
Filmul 'Delta Boys' al regizorului Go Bong-soo a lăsat o amprentă clară în istoria filmului independent coreean, doar prin faptul șocant că a fost filmat cu un buget de câteva milioane de woni. Această lucrare a sfidat stereotipul că condițiile de producție precare afectează calitatea lucrării, demonstrând că este posibil să depășești limitele capitalului prin idei și energie brută. Acest lucru a avut un impact decisiv asupra tinerilor regizori care încep cu bugete mici, oferindu-le o inspirație puternică că 'pot și eu să fac asta', și a extins diversitatea modurilor de producție și distribuție în cinematografia independentă coreeană. Filmul abandonază fără ezitare regulile comerciale ale iluminării perfecte și ale montajului fluid. Cei care umplu acest gol sunt respirația brută a camerelor de mână și lungi planuri secvență, care, deși sunt rezultatul limitărilor bugetare, devin o alegere estetică care transmite cel mai eficient viața jalnică și sărăcăcioasă a celor patru personaje Delta Boys, aerul strâmt și apăsător al acelui spațiu. Spectatorul simte ca și cum s-ar așeza într-un colț al acelei mansarde înguste și îi observă.
Cea mai mare virtute și armă a acestei lucrări este naturalețea copleșitoare a actorilor care sfidează granițele dintre 'act' și 'realitate'. Discuțiile lor, care se desfășoară în lungi planuri secvență, se împletesc și se desfășoară fără puncte și virgule, iar tăcerile stânjenitoare, momentele în care rămân fără cuvinte și replicile suprapuse generează un râs mai puternic și instinctual decât o comedie calculată. Vorbirea lor este aproape o luptă în mocirlă între instinctul de supraviețuire și plictiseală. Dialogul din 'Delta Boys' este limbajul brut al oamenilor obișnuiți care se leagănă între supraviețuire, plictiseală și o speranță vagă, o sinceritate neșlefuită.
Filmul nu se agăță de rezultatul 'succesului'. Dacă un film muzical obișnuit oferă spectatorilor catharsis printr-un spectacol minunat după reconcilierea conflictelor membrilor, 'Delta Boys' iubește și afirmă haosul procesului în sine. Cântecul pe care îl cântă cu toată puterea, 'Joshua Fit the Battle of Jericho', simbolizează puterea, victoria și miracolele, dar Delta Boys, care îl cântă, sunt infinit de slabi și insignifianți. Această mare ironie se aliniază cu lupta absurdă a omului despre care vorbește scriitorul francez Albert Camus în 'Mitul lui Sisif'. La fel ca Sisif, care împinge neîncetat o piatră, ei își varsă pasiunea fără sens spre un obiectiv care este evident că se va prăbuși. Totuși, filmul găsește o sublimitate paradoxală și frumusețea lipsurilor în acea lipsă de sens.
Astfel, 'Delta Boys' respinge cu desăvârșire codul 'melodramatic' pe care filmele comerciale coreene îl cer în mod necesar, provocând râs și zâmbete în loc de lacrimi, menținând o distanță emoțională față de spectatori și deschizând un nou orizont al comediei care conduce la o empatie autentică, nu doar la o simplă milă. Spectatorii simt o emoție ciudată în expresiile lor serioase și picăturile de transpirație în timp ce cântă cu toată puterea, mai degrabă decât să aștepte ca melodiile lor să formeze o armonie perfectă. Este o estetică a disonanței create de lipsuri, care este mai frumoasă tocmai pentru că nu este perfectă.
De asemenea, acest film demonstrează energia veselă pe care filmul independent coreean o poate avea. Într-o industrie a filmului independent dominată de teme grele și critici sociale, 'Delta Boys' pune întrebarea obraznică și veselă: "Ce e rău în a face pur și simplu ceea ce vrei? Ce dacă nu o faci bine?". Îmbrăcați în treninguri vechi și uzate, cu părul ciufulit, sorbind din noodles care nu arată bine, ei spun: "Trebuie să avem măcar un trofeu", "Suntem cei mai buni". Această optimism fără temei nu este o simplă evadare din realitate, ci singura forță care îi ajută să suporte realitatea mizerabilă, așa cum filmul o demonstrează convingător. 'Delta Boys' este un omagiu simplu, dar cald, pentru toți adulții care au o tinerețe neterminată sau care, deși au trecut de vârsta tinereții, se află încă în derivă.
Dacă vrei să vezi un K-movie plin de realitate
Nu recomand acest film celor care așteaptă un spectacol strălucitor sau răsturnări ingenioase dintr-un blockbuster cu sute de milioane de woni investite. Pentru cei care doresc un spectacol extravagant, o narațiune rafinată sau un final curat, 'Delta Boys' riscă să pară un zgomot deranjant care necesită răbdare sau o beție fără context.
Cu toate acestea, recomand cu tărie acest film celor din generația 30-40 de ani care simt că viața lor este ca o mașină oprită pe o autostradă blocată, sau celor care nu își amintesc când au dorit cu adevărat ceva care să le facă inima să bată, atât de uscată a devenit viața lor. De asemenea, pentru cinefilii care sunt obosiți de emoțiile artificiale ale filmelor comerciale bine finisate sau de melodrame, acest film va fi un excelent antidot.
Dacă te afli într-o stare de apatie profundă, fără a avea nici măcar un entuziasm pentru meniul prânzului de mâine, nu ezita să bați la ușa mansardei lui Il-rok. Un pahar de soju călduț și o melodie cu un ritm necorespunzător pe care ți-o oferă ar putea să-ți readucă 'curajul de a încerca', 'pasiunea fără motiv' pe care ai uitat-o de mult. După ce vei viziona acest film, s-ar putea să vrei să scoți din dulap treningul tău vechi și să te așezi în fața oglinzii, încercând să te prezinți. Așa cum au făcut Delta Boys, este în regulă să fii puțin nefericit. Ce dacă ești puțin lipsit? Toți trăim pentru a ne confrunta cu realitatea noastră solidă, pentru a dărâma zidurile acelei 'Jericho' în fiecare zi.
