Scaunele de camping sunt desfășurate lângă malul râului, lângă calea ferată. Prietenii din clubul de 20 de ani se reunesc pentru a împărtăși amintiri vechi. Pe măsură ce paharele de băutură circulă și muzica veche începe să răsune, un bărbat îmbrăcat într-un costum zdrențuit se clatină și intră în grup. Kim Young-ho (Seol Kyung-gu). Prietenii care odată apăsau butonul camerei de filmat îl recunosc. Dar acum, aspectul acestui bărbat pare să vizualizeze cuvintele 'viața se destramă complet'. El se împinge brusc prin mulțime și sare pe calea ferată. În timp ce farurile se apropie de departe, Young-ho strigă spre cer.
Strigăte, claxoane și zgomotul unui monstru de oțel care se îndreaptă spre el. Filmul 'Bomboane de mentă' începe astfel cu catastrofa iminentă a unui bărbat și apoi își asumă o încercare îndrăzneață rar întâlnită în istoria cinematografiei. Rotițele timpului sunt întoarse înapoi.
Locul unde trenul a trecut, timpul curge înapoi cu 3 ani. Primăvara anului 1996, Young-ho, un vânzător de la o mică firmă, își desfășoară viața. Se duce la muncă și se întoarce acasă, dar ochii lui par deja ca un tub de neon stins. Relația cu soția sa s-a încheiat practic, iar el nu ezită să hărțuiască o angajată de la client. Când se ivesc insulte în timpul unei întâlniri de afaceri, furia sa excesivă îi face pe cei din jur să se simtă inconfortabil. Această perioadă a lui Young-ho este definită de emoții necontrolate. Publicul se întreabă în mod natural: 'A fost acest om un monstru de la naștere?'
Din nou, sunetul trenului se aude, iar timpul alunecă în toamna anului 1994. Era vremea când speculațiile imobiliare cuprindeau întreaga țară. Young-ho câștigă puțini bani și se laudă în fața prietenilor, dar vocea lui are o notă ciudat de goală. Pe măsură ce tranzacțiile imobiliare se complică și intră în conflict cu clienții, el devine o persoană din ce în ce mai ascuțită și agresivă. Deși nu s-a prăbușit complet, interiorul său este deja crăpat în toate direcțiile. Esența este de unde a început această crăpătură.
În 1987, deși a renunțat la uniformă, polițistul Kim Young-ho se află încă în mijlocul sistemului de violență al statului. În acel an, când strigătele pentru democratizare umpleau străzile, el se confruntă cu activiști studenți în calitate de investigator. Se urcă pe birou pentru a-i privi de sus, iar colegii săi folosesc tortura și bătaia ca pe un manual de investigație, Young-ho devine cel mai 'sincer' agresor. Lumina neonului reflectă țeava de metal, picăturile de sânge de pe dosul mâinii, fața suspectului strâns legată. Aceste scene arată cât de 'exemplar' era el ca autoritate publică. Totuși, chiar și când stă acasă cu soția sa după muncă, el nu reușește să deschidă gura. În schimb, tăcerea, furia explozivă și izbucnirile bruște devin limbajul său emoțional.
Timpul se întoarce din nou. Primăvara anului 1984, Young-ho, un tânăr proaspăt cu insigna de polițist. Acest tânăr timid și stângaci este inițial copleșit de metodele dure ale seniorilor săi. Dar învață rapid că trebuie să se adapteze pentru a supraviețui în această organizație. Dacă refuzi violența, devii ținta. Într-o cultură organizațională amestecată cu ordine și presiune de performanță, Young-ho devine un 'polițist bun'. De atunci, el își întrerupe emoțiile pentru a se proteja și devine o mașină care execută doar ordine.
Dar rădăcina tuturor acestor tragedii se dezvăluie din nou cu un alt sunet de tren. În mai 1980, Young-ho este trimis într-un oraș străin ca soldat de ocupație. În mijlocul haosului în care se confruntă cu protestatarii, el trage neintenționat și ia viața unei fete. Acea clipă se imprimă în mintea sa ca o cicatrice imposibil de șters. Aroma de bomboane de mentă care se împrăștie de la țeava armei, sângele și lacrimile amestecate cu lumina soarelui se solidifică în amintire. După acest incident, el nu va putea niciodată să se întoarcă la 'Young-ho de dinainte'.
Destinația filmului, timpul ajunge în sfârșit în primăvara anului 1979. Young-ho, un elev de clasa a 12-a, care nu este soldat, polițist sau angajat, stă pe malul râului cu o cameră în mână. Este ziua de picnic a clubului foto. Acolo, o fată îmbrăcată în fustă albă, Yoon Soon-im (Moon So-ri), îi zâmbește timid. Young-ho îi întinde stângaci camera, iar Soon-im scoate din buzunar o bomboană de mentă și i-o pune în mână. În acel moment, între cei doi se deschide o posibilitate infinită. Dar publicul știe deja. Acest băiat este destinat să strige „Vreau să mă întorc” pe calea ferată. Filmul se concentrează insistent asupra acestui interval. Detaliile finale vor rămâne la latitudinea spectatorului de a le verifica. Important este greutatea pe care acest timp care curge invers o adună în inimile noastre.
Timpul trecut care ți-a susținut viața
Acest film este structurat în șapte capitole care se întorc din 1999 în 1979. Fiecare capitol are un titlu poetic, cum ar fi 'Primăvara, drumul spre casă', și se schimbă cu sunetul trenului care se apropie. Datorită acestei structuri, în loc să urmărim căderea unui om în ordine cronologică, ne confruntăm mai întâi cu rezultatul complet distrus și apoi urmărim cauza ca un investigator. Asemenea unui serial CSI, unde vedem mai întâi scena crimei și apoi derulăm înapoi în timp, aflăm de ce Young-ho a devenit atât de ticălos și violent, și unde a trecut linia de neîntoarcere.
Pe măsură ce timpul se întoarce, tonul ecranului devine subtil mai luminos, iar expresiile personajelor devin din ce în ce mai blânde. Young-ho din anii '90 este un angajat distrus, un divorțat, un speculator eșuat, mereu copleșit de iritare și oboseală. Young-ho din anii '80 este un component al aparatului de violență al statului. Dar Young-ho din 1979 are privirea limpede și zâmbetul stângaci. Regizorul Lee Chang-dong nu simplifică interiorul uman prin această structură stratificată. El subliniază că oricine a fost cândva un băiat care a iubit pe cineva și a visat în timp ce făcea fotografii, plasând cea mai frumoasă scenă imediat după cea mai devastatoare. Ca o poveste crudă.
Personajul Young-ho este atât un individ, cât și o alegorie a celor 20 de ani din istoria modernă a Coreei. Traiectoria de la tinerețea din 1979 la soldatul de ocupație din 1980, la polițistul din 1987 și la angajatul din anii '90 în sistemul neoliberal se suprapune exact cu trauma colectivă pe care societatea coreeană a traversat-o. Young-ho este atât victima, cât și agresorul vremurilor. Ca soldat de ocupație și investigator, a călcat în picioare viețile altora, iar amintirea acelei violențe îi distruge în cele din urmă pe sine. Filmul nu evită această dualitate, ci o privește în față. Nu se limitează la a condamna moralitatea 'individului rău', ci aduce în fața instanței și sistemul și epoca care au produs astfel de indivizi în masă.
Titlul 'Bomboane de mentă' este, prin urmare, și mai ascuțit în inima spectatorului. Bomboanele de mentă sunt micile bomboane albe pe care Yoon Soon-im i le oferă lui Young-ho, dar și aroma primei iubiri și a vinovăției pe care Young-ho o va purta toată viața. Ca senzația rece și dulce a mentelor, acea amintire îi face inima să se simtă rece, în timp ce invocă constant trecutul de neîntors. În film, bomboanele de mentă apar uneori fără să fie observate, dar pentru spectator funcționează ca un fel de semnal de alarmă roșie. Este un indiciu că o altă alegere de neîntors se va desfășura în curând.
Capodopera 'maestrului' Lee Chang-dong
Regia îmbină realismul rece specific lui Lee Chang-dong cu simboluri detaliate. În loc să tragă personajele prin lungi secvențe, ritmul de editare care taie cu precizie după ce arată doar cât este necesar este impresionant. În special în scena din sala de interogare, camionul militar și pe calea ferată, camera îi închide pe personaje într-un cadru aproape fix, fără tremur. Densitatea disperării și violenței fără ieșire se imprimă pe retinele spectatorilor. Pe de altă parte, în scena de fotografiere pe malul râului sau în întâlnirile clubului, camera se mișcă flexibil și folosește lumina naturală pentru a reda atmosfera tinereții. Chiar și în același loc, se aplică lumini și sunete subtil diferite în funcție de momentul zilei, făcând spectatorii să simtă textura timpului cu fiecare fibră a corpului lor.
Interpretarea lui Seol Kyung-gu este pilonul principal care face din acest film o piatră de temelie în istoria cinematografiei coreene. Un actor care trece de la un om distrus în anii '40 la un tânăr de 20 de ani complet diferit, convingând prin greutatea corpului, a vocii și a privirii, nu prin machiaj sau efecte speciale. Young-ho din 1999 are umerii lăsați și pașii grei, iar la fiecare cuvânt se simte resemnarea. Când lovește un student în sala de interogare, ochii lui nu mai văd deja un om. Pe de altă parte, Young-ho din 1979 vorbește stângaci și nu poate să se uite în ochii persoanei pe care o iubește. Este un spectru greu de crezut că este același actor. Pare că trei actori diferiți au jucat în reluare. Yoon Soon-im, interpretată de Moon So-ri, nu are multe apariții, dar este sursa unei lirici reci care învăluie întregul film. Zâmbetul ei și vocea tremurândă se imprimă spectatorilor ca o primă iubire.
Întrebările politice și sociale pe care filmul le ridică sunt clare. Violența exercitată de soldați și polițiști, de șefii de birou și colegi este întotdeauna acoperită de o fațadă de 'ordine' și 'muncă'. Young-ho a avut opțiuni în fiecare moment, dar, în același timp, a fost și cel care nu a putut alege. Când se urcă pe birou pentru a privi un suspect de sus, când ține o armă tremurând în camionul militar, când este tras într-o întâlnire de afaceri și trebuie să zâmbească fără să știe de ce, el renunță treptat la sine. Filmul demonstrează, prin structura sa de întoarcere în timp, că suma acumulată a acestei renunțări explodează în cele din urmă în strigătul de pe calea ferată.
Motivul pentru care această lucrare este iubită de zeci de ani este că, chiar și în tragedie, nu lasă doar un simplu vid. Desigur, este la ani-lumină distanță de un 'final fericit'. Cu toate acestea, tinerețea de pe malul râului, care ajunge la final, pune o întrebare ciudată spectatorilor. Dacă acest tânăr s-ar fi născut într-o altă epocă sau ar fi putut face o altă alegere, viața lui s-ar fi schimbat? Filmul nu oferă un răspuns simplu. În schimb, îi face pe spectatori să reflecteze asupra epocii și alegerilor pe care le-au făcut. În acest proces, întrebări precum 'Nu cumva am și eu un mic Young-ho în interior?' sau 'Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă aș fi ales o altă cale la acea răscruce?' își fac timid apariția.
Dacă vrei să vezi adevărul ascuns sub inimă
Pentru spectatorii obișnuiți cu divertismentul ușor și desfășurarea rapidă, 'Bomboane de mentă' poate părea inițial copleșitor. Structura nu este una în care evenimentele se desfășoară și sunt explicate, ci arată rezultatul deja distrus și apoi analizează treptat cauza, cerând concentrare. Cu toate acestea, dacă vrei să fii martor la cum un om se prăbușește împreună cu epoca, ce pierde și ce nu poate lăsa în urmă, este rar să găsești un film mai rafinat decât acesta.
Pentru cei care doresc să simtă istoria modernă a Coreei din anii '80 și '90 nu prin clipuri de știri sau manuale, ci prin temperatura emoțiilor, această lucrare devine o experiență intensă. Cuvinte precum soldați de ocupație, protestatari, sala de interogare și ruinele FMI nu sunt concepte abstracte, ci amintiri vii ale unui om. Chiar și pentru generațiile care nu au trăit acea epocă, oferă o cheie de înțelegere a motivului pentru care generația părinților părea atât de solidă, dar totuși avea fisuri.
Pentru spectatorii care iubesc să se adâncească în linia emoțională a personajelor, va fi greu să se ridice de pe scaun chiar și după ce au rulat toate creditele finale. Razele soarelui de pe malul râului, praful de pe calea ferată și aroma de bomboane de mentă rămân mult timp în aer. 'Bomboane de mentă' este, în cele din urmă, un film care spune că oricine a vrut, la un moment dat, să strige „Vreau să mă întorc”. Totuși, dacă există un film care oferă o oportunitate de a reflecta asupra propriei vieți și epoci înainte de a ieși efectiv pe calea ferată, acesta este exact această lucrare.
