[KAVE=Jurnalistul Choi Jae-hyuk] Există un bărbat care se plimbă beat pe la secția de poliție. Numele său este Oh Dae-su (Choi Min-sik), nu este un sfânt, dar nici un răufăcător, ci un tată obișnuit care „trăiește de azi pe mâine”. Într-o noapte ploioasă, cu câteva zile înainte de ziua de naștere a fiicei sale, dispare brusc în timp ce vorbește la telefon cu un prieten. A dispărut complet, ca și cum ar fi fost răpit de extratereștri, iar locul în care își deschide ochii este o cameră foarte mică. Fără fereastră, fără o rază de lumină naturală, singurul lucru din acel loc de detenție este un televizor și niște gyoza livrate zilnic, plus un administrator suspect.
Nimeni nu îi spune de ce a fost închis, sau cât timp va trebui să rămână acolo. Dacă ar fi fost protagonistul unui roman de Kafka, ar fi reflectat asupra absurdității birocrației, dar lui Oh Dae-su nu îi rămâne decât televizorul care transmite știri din lume și o furie care se acumulează fără sfârșit. Timpul este marcat de o linie roșie trasată pe perete, el bate în beton pentru a exersa evadarea și își dezvoltă corpul lovind aerul în loc de sacul de box. În timp ce își imaginează ziua în care ușa se va deschide, repetă răzbunarea, iar fața lui devine treptat ceva mai apropiat de o bestie decât de „Contele de Monte Cristo”.
După 15 ani, într-o zi, el este eliberat brusc, ca și cum ar fi fost o glumă capricioasă a cuiva. Nu a primit o notificare de eliberare, nici nu a fost salvat de poliție. Când se trezește din anestezie, se află pe o acoperiș înalt, cu o țigară și un telefon mobil în mână, iar în fața lui se desfășoară un peisaj urban care este subtil diferit de cel de dinainte de detenție. Ca protagonistul din „The Truman Show”, a ieșit din închisoare, dar a intrat pe o altă scenă gigantică, concepută de cineva necunoscut.
Oh Dae-su își urmărește mai întâi indiciile din camera în care a fost închis. Procesul de a verifica ce s-a întâmplat cu familia sa în acești 15 ani este mai degrabă o scenă dintr-un film de groază. Fața lui devine din ce în ce mai aspră și disperată, iar spectatorul își dă seama că aceasta nu este o simplă evadare, ci un joc complex pe o tablă de joc bine concepută.
Mido, salvare sau momeală?
Persoana pe care o întâlnește în acest proces este Mido (Kang Hye-jung). Această tânără bucătăreasă de sushi, care a lăsat un mesaj pe un forum de internet și l-a găsit pe Oh Dae-su căzut, îl protejează cu o atitudine ciudată, dar fermă. Mido simte simultan compasiune, curiozitate și o atracție vagă și inexplicabilă față de acest bărbat căruia viața i-a fost furată, deschizându-și treptat inima.
Cei doi urmăresc împreună urmele locului de detenție și restrâng cercul suspecților folosind gustul gyozelor ca indiciu. Deși par ca o pereche de îndrăgostiți care joacă roluri de detectivi, în această relație se suprapun emoții ciudate greu de explicat. Continuă o călătorie neliniștitoare, care nu poate fi descrisă cu cuvântul „dragoste”, deoarece nu știu dacă este salvare sau o altă capcană.
Apoi, în cele din urmă, apare cel care l-a închis pe Oh Dae-su. Lee Woo-jin (Yoo Ji-tae), un om bogat cu un plan elaborat, îi pune întrebări lui Oh Dae-su, care l-a urmărit. „De ce credeți că v-am închis?” În acel moment, urmăritorul care a venit să descopere adevărul devine nu doar un subiect de investigație, ci un „participant la joc”. Lee Woo-jin își dezvăluie identitatea, deschizându-și apartamentul luxos, și îi propune să descopere singur motivul pentru care a fost închis timp de 15 ani, ca un prezentator de quiz show.
Furia lui Oh Dae-su devine și mai intensă, dar spectatorul începe să perceapă o altă emoție. Această poveste nu este doar o răzbunare ciudată a unui bărbat, ci o întoarcere a unei tragedii care a început cu mult timp în urmă, un parcurs al destinului care se îndreaptă spre propriile sale păcate, asemănător cu Oedip din mitologia greacă.
Dezvoltarea ulterioară este, în mod literal, o scară spiralată care coboară în abis. Oh Dae-su își amintește de cuvintele și acțiunile pe care le-a considerat neimportante în timpul școlii, care ar fi putut răsuci viața cuiva. Procesul de a deschide camerele memoriei seamănă cu un mister de „Sherlock Holmes”, dar, în același timp, pare a fi o cale de pocăință în fața propriilor sale păcate.
Școala, vechii prieteni, zvonurile vechi, totul revine la viață ca piese de puzzle. Cu cât se apropie de adevăr, cu atât violența devine mai brutală și emoțiile mai extreme. Filmul lasă spectatorul să descopere singur cel mai decisiv secret, chiar înainte de a deschide ultima ușă. Finalul „Oldboy” este cu adevărat fatal, ca o lovitură de boxer, iar locul vânătăi persistă și după câteva zile.
‘Distrugere vizuală’ și ‘poveste șocantă’ îți pun viața la încercare
Adevărata putere a „Oldboy” constă în faptul că nu consumă această narațiune brutală doar ca pe o dramă de răzbunare, ci pătrunde adânc în slăbiciunea umană care nu poate suporta amintirile și vinovăția, privirea celorlalți. Regizorul Park Chan-wook împrumută structura poveștii dintr-un manga japonez, dar modul în care îmbracă filmul în carne și sânge este complet diferit.
O scenă reprezentativă este celebra acțiune lungă din hol. Lupta lui Oh Dae-su, care se confruntă cu zeci de oameni cu un ciocan, este cu totul diferită de stilul elegant al „Matrix” sau de dansul cu sabia din „Kill Bill”. Se concentrează pe corpul său care se clatină, respirația sa greoaie și impactul puternic. Fiecare pas pe care îl face înapoi poartă cu sine timpul pe care l-a petrecut bătând singur în perete timp de 15 ani. Această scenă a fost omagiată de numeroase lucrări, de la seria „Daredevil” până la „Kingsman”, dar rămâne greu de depășit greutatea originalului. La fel ca trupele care fac cover-uri ale melodiilor Beatles, pot imita forma, dar nu pot reproduce disperarea care se află în interior.
Culorile, muzica și designul setului sunt, de asemenea, coloane uriașe care susțin valoarea artistică. Ecranul, amestecat cu violet întunecat și roșu, vizualizează dorințele și păcatele personajelor, iar apartamentul lui Lee Woo-jin dezvăluie un sentiment distorsionat de putere printr-un minimalism rece și ordonat. Performanțele lui Choi Min-sik, Yoo Ji-tae și Kang Hye-jung sunt mecanismele cheie care aduc această lume ciudată în realitate.
În special, Oh Dae-su interpretat de Choi Min-sik are un spectru emoțional extrem de larg, de la slăbiciunea bețivului din primele părți până la strigătul disperat din a doua parte, ca și cum ar zgâria întreaga gamă a unui violonist. Chiar și cu un prim-plan al feței sale, spectatorul simte că a auzit deja jumătate din replici. Lee Woo-jin, interpretat de Yoo Ji-tae, pe de altă parte, își controlează expresiile și arată o disperare goală cu un ton calm. Contrastul dintre fierbinte și rece menține tensiunea filmului până la final.
‘Frica universală și dilema etică’ iubită de public
Motivul pentru care este iubit de public este, surprinzător, simplu. „Oldboy” pune o întrebare pe care oricine a pus-o măcar o dată, chiar și în setările extrem de distorsionate. „Dacă o singură frază pe care am spus-o fără să mă gândesc a fost o cicatrice care nu se va șterge niciodată pentru cineva?” Această întrebare devine și mai acută pentru noi, care trăim în era rețelelor sociale. Cine știe cum a schimbat viața cuiva un singur post postat în glumă în timpul școlii sau o frază spusă la o petrecere?
De asemenea, apare întrebarea „Până unde poate fi înțeleasă răzbunarea ca o emoție umană?” Filmul nu se pronunță ușor de o parte sau de alta. În schimb, îi face pe fiecare spectator să ajungă la concluzii bazate pe experiențele și etica lor. De aceea, această lucrare a generat diverse interpretări, depășind generații și naționalități. Unii o numesc „cea mai bună dramă de răzbunare”, iar alții spun că este „vârful tragediei în filmul coreean”. Quentin Tarantino a lăudat-o, a câștigat premiul juriului la Festivalul de Film de la Cannes, iar Spike Lee a încercat să facă un remake, dar a fost copleșit de greutatea originalului. Indiferent de părere, evaluarea că este un film care nu poate fi uitat ușor după ce a fost văzut este unanim acceptată.
‘Cea mai bună dramă de răzbunare din lume’ care nu există nicăieri
Publicul căruia aș dori să recomand „Oldboy” este surprinzător de larg. În primul rând, spectatorii care iubesc filmele de gen, dar sunt sătui de narațiunile previzibile de tip „Iron Man” vor experimenta o catarsis foarte străină în acest film. Nu contează dacă Oh Dae-su câștigă sau pierde. Procesul de a observa cât de disperat și frumos poate fi chipul uman care rezistă până la capăt este o experiență aproape similară cu a privi un meci de box din ring.
Pentru spectatorii care pun accent pe calitatea vizuală și regizorală, „Oldboy” este o lucrare esențială. Fiecare scenă, fiecare cadru, chiar și privirea unui actor este plasată pe un design intenționat, iar cu cât este vizionat mai mult, cu atât apar noi semnificații. La fel ca „Vertigo” de Hitchcock sau „Rashomon” de Kurosawa, acest film dezvăluie mereu noi straturi, chiar și după mai multe vizionări.
Cu toate acestea, nu aș recomanda acest film celor care se așteaptă la o distracție ușoară. Întrebările pe care le ridică filmul nu sunt deloc ușoare, iar după ce au început creditele de final, s-ar putea să te simți neliniștit o vreme. Nu este un „Avengers” pe care să-l savurezi mestecând popcorn, ci mai degrabă un fel de mâncare formală pe care trebuie să o înghiți și să o digeri în liniște.
Dacă ești dispus să suporți acea amprentă grea, „Oldboy” va rămâne una dintre puținele experiențe intense din viața ta de cinefil. Acest film, care acționează ca o oglindă brutală care te face să te gândești la tine, este o alegere valabilă pentru cei care doresc să vadă cât de departe poate ajunge filmul coreean. Au trecut mai bine de 20 de ani de la lansarea sa în 2003, dar întrebările pe care le ridică „Oldboy” sunt încă actuale. Poate că, pe măsură ce lumea în care trăim devine mai complexă, acest film va supraviețui mai mult.