[Revista Kave=Choi Jae-hyuk] În fața fabricii de hârtie, praf de hârtie se împrăștie pe drumul de întoarcere acasă. Managerul de proces, Yoo Man-soo (Lee Byung-hun), a dus o viață stabilă timp de 25 de ani. O casă cu un credit aproape achitat, o soție, Miri (Son Ye-jin), doi copii și un câine de companie. Lumea lui, care se considera că a „realizat totul”, se prăbușește instantaneu odată cu notificarea de restructurare din partea echipei de resurse umane. Baza vieții sale, care părea perfectă, dispare complet.
La începutul șomajului, Man-soo are încredere în cariera sa și este optimist. Cu toate acestea, realitatea pieței de reangajare este rece. O carieră strălucitoare de 25 de ani este considerată de către recrutorii HR ca fiind „moștenirea rigidă a trecutului”. Când tinerii candidați din interviul de grup își etalează abilitățile fluente în limbi străine, Man-soo, care nu reușește nici măcar să folosească corect telecomanda pentru prezentare, se prăbușește lamentabil. Este momentul în care mândria sa ca angajat al fabricii de hârtie este sfâșiată.
În acel moment, apare vestea că o companie de hârtie caută un singur manager de fabrică. Aceasta nu este o simplă schimbare de loc de muncă, ci ultima oportunitate pentru un „reset al vieții”. Man-soo analizează anunțul de angajare și identifică veteranii din aceeași industrie cu care va concura. Gu Beom-mo (Lee Sung-min), care a lucrat toată viața cu hârtie, Go Si-jo (Cha Seung-won), care lucrează acum ca manager de magazin de pantofi, și Choi Seon-chul (Park Hee-soon), care încă deține influență pe teren, sunt aceștia.
Compasiunea se transformă în ură
Observându-și concurenții, Man-soo este cuprins de o emoție ciudată. Aceștia sunt, de asemenea, bărbați de vârstă mijlocie, excluși din societate, la fel ca el. Beom-mo, care își scrie CV-ul pe o mașină de scris veche, și familia sa, care trăiește cu anxietatea viitorului, se suprapun cu viitorul lui Man-soo. În magazinul de pantofi al lui Si-jo, mândria trecutului și umilința prezentului coexistă, iar povestea lui Seon-chul dezvăluie iluzia „familismului corporativ”.
Aici, suferința lui Man-soo ajunge la o concluzie distorsionată. „Dacă tot este un singur loc, trebuie să fiu eu. Nu se poate ajunge.” La început, aceste cuvinte erau o plângere, dar treptat devin o auto-sugestie care îi paralizează moralitatea. Man-soo plănuiește o sabotare fatală pentru a împiedica concurenții să participe la interviu. Accidentele mascate ca întâmplări întâmplătoare și amenințările care depășesc limitele continuă, iar filmul se transformă într-un thriller de comedie neagră.
Nașterea celui mai neîndemânatic criminal
Acțiunile criminale ale lui Man-soo sunt mai degrabă ridicole decât meticuloase. Chiar și atunci când spionează casa lui Beom-mo, inima lui este mișcată de fericirea lor, iar cu Si-jo împărtășește tristețea șomerului. Deși își justifică acțiunile spunând că nu are de ales pentru fericirea familiei, privirea lui devine treptat goală. Soția sa, Miri, este prima care observă această schimbare. Când Miri caută soluții realiste pentru a supraviețui, Man-soo refuză să cedeze, spunând: „Nu știu decât hârtie.” Conflictele dintre cei doi soți pătrund adânc în întrebările economice pe care filmul le ridică.
Pe măsură ce timpul trece, în jurul lui Man-soo se acumulează frica și secretele, în loc de înțelegere și consolare. O mică ajustare, care a început ca o simplă modificare, se transformă într-o catastrofă incontrolabilă, iar Man-soo repetă în continuare că „nu a fost nimic de făcut”. Filmul urmărește insistent sfârșitul războiului pe care l-a declanșat. La final, confirmarea semnificației ambivalente a titlului și a ecoului său incomod revine spectatorului.
Noua violență surprinsă de Park Chan-wook, 'Notificarea de concediere'
Regizorul Park Chan-wook, în această lucrare, luminează violența sistemului, nu distrugerea fizică a corpului. Notificările de restructurare, consolarile formale ale recrutorilor HR, notificările de întârziere și alte obiecte cotidiene împing protagonistul mai aproape de marginea prăpastiei decât orice armă. A surprins cu luciditate modul în care sistemul de muncă distruge individul, adăugând apoi o nuanță de comedie neagră.
Dacă romanul original 'The Ax' a abordat restructurarea industrială din SUA, filmul a reușit să o transplanteze perfect în realitatea coreeană. Instabilitatea locurilor de muncă, care s-a consolidat după FMI, și sentimentul de criză al generației de mijloc sunt impregnate în fiecare colț al ecranului. Titlul 'Nu se poate ajunge' funcționează ca un mecanism care răstoarnă limbajul folosit în societatea coreeană ca un mijloc de resemnare și evaziune.
Lee Byung-hun, prin rolul lui Yoo Man-soo, a creat un 'monstru obișnuit' care șterge granițele dintre răufăcător și victimă. Interpretarea sa subtilă, care se balansază între umilință și instinctul de supraviețuire, îi face pe spectatori să simtă simultan dispreț și compasiune. Miri, interpretată de Son Ye-jin, este un personaj care nu se lasă copleșit de emoții și privește cu luciditate realitatea, aducând un plus de credibilitate centrului dramatic.
Patru bărbați de vârstă mijlocie, un destin tragic
Gu Beom-mo (Lee Sung-min), Go Si-jo (Cha Seung-won) și Choi Seon-chul (Park Hee-soon) sunt o altă față a lui Man-soo și un viitor înfricoșător. De fiecare dată când Man-soo încearcă să îi elimine, spectatorii se confruntă cu o confesiune amară, depășind tensiunea unui simplu thriller. Stilul distinctiv al regizorului Park Chan-wook rămâne. Bonsaiul, simbolizând obsesia controlului, și perele ofilite, printre alte obiecte simbolice, vizualizează eficient interiorul personajelor.
Film a fost recunoscut internațional, fiind invitat în competiția Festivalului de Film de la Veneția 2025 și câștigând premiul public la Festivalul Internațional de Film de la Toronto. Satira ascuțită a mediului de muncă modern a demonstrat că a creat un consens global. Sub sistemul gigantic al neoliberalismului, toți putem deveni potențiali 'Man-soo', un avertisment rece.
O poveste care ar putea fi viitorul tău
'Nu se poate ajunge' este o lucrare care servește ca o oglindă incomodă pentru angajații care au experimentat frica restructurării. Chiar și râzând de crimele stângace ale lui Man-soo, ajungem să ne descoperim pe noi înșine absorbiți de logica sa. Regizorul Park Chan-wook a renunțat la stilul său provocator anterior, analizând structura socială și psihologia umană prin umor și ironie situațională.
Recomand acest film spectatorilor care doresc să vadă o față a societății coreene dure pe ecran. Filmul lasă o întrebare grea în loc de un răspuns: „Chiar nu am avut de ales?” Pe drumul spre ieșire, spectatorii se vor întreba singuri această întrebare. Aceasta este esența experienței cinematografice oferite de marele Park Chan-wook.
