[magazine kave=Reporter Lee Tae-rim]
În mijlocul Coreei, care a fost considerată cea mai departe țară de arme, într-o zi, dintr-o dată, se aude sunetul armelor. Drama 'Trigger' este o lucrare care împinge direct această imaginație care pare imposibilă. Așa cum un măcelar apare brusc în paradisul vegetarienilor, armele ilegale, care sunt complet interzise prin lege, inunda societatea, iar cetățenii obișnuiți se află în fața trăgaciului din diverse motive, iar povestea începe. În centrul acesteia se află doi bărbați. Detectivul dedicat cazurilor de arme ilegale, Lee Do (Kim Nam-gil), și brokerul de arme Moon Baek (Kim Young-kwang), care furnizează arme pe o piață subterană întunecată și mișcă piesele. Unul este cel care încearcă să oprească armele, iar celălalt este cel care le furnizează, dar drama nu îi împarte simplu în bine și rău, ci îi duce împreună până la final. Este un experiment care integrează relația dintre Batman și Joker în societatea coreeană.
Episoadele de început se concentrează pe a arăta în mod viu cum se prăbușește această lume. O ceartă banală care s-a terminat cu o dispută de stradă se transformă brusc într-o împușcătură, iar un muncitor care protestează împotriva concedierii ilegale dispare cu o armă în mână dintr-o fabrică liniștită din provincie. În sălile de clasă, circulă zvonuri că un student care era hărțuit a obținut o armă misterioasă de pe internet, iar știrile despre descoperirea unei arme într-o cutie de livrare apar una după alta. Așa cum a venit vremea în care poți primi o armă ca și cum ai comanda un aparat electrocasnic de pe Amazon. Ecranul nu se concentrează pe explozii mari sau pe schimburi de focuri spectaculoase, ci pe fețele oamenilor înghețate după ce s-a auzit sunetul armelor. Este ca și cum ai observa expresia momentului în care îți dai seama că 'această țară nu mai este locul pe care îl știam'. Acele fețe sunt mai aproape de confuzie decât de frică. Este o stare de perplexitate față de o lume în care ceea ce era imposibil până ieri a devenit realitate astăzi.
Lee Do este un personaj care poartă în el trecutul său ca sniper în armată. El spune că a fost un 'soldat care a îndeplinit o misiune legitimă', dar nu poate să scape ușor de amintirea că, de fiecare dată când trage trăgaciul, viața cuiva este complet ștearsă. Chiar și după ce a devenit detectiv, încearcă să stea departe de arme, dar, paradoxal, biroul său este mereu acoperit de dosare de cazuri de arme. Este o ironie crudă, ca și cum un alcoolic ar trăi lângă un bar. De fiecare dată când apare un incident, Lee Do se uită mai întâi la oameni, nu la arme. El caută ultimele mișcări ale victimei, privirile din jur, scrisorile de adio sau mesajele lăsate în urmă, și se concentrează obsesiv pe motivul pentru care au ales armele. Pentru el, o armă nu este doar un instrument de crimă, ci un obiect care concretizează disperarea cuiva.
Moon Baek este o persoană care a trăit cu armele într-un mod complet diferit. Este amuzant, vorbește bine și, la prima vedere, pare un bărbat care s-ar integra ușor în orice mediu. Este ca și cum cineva care ar obține un punctaj perfect la un test de psihopatie ar purta un costum și zâmbi. Dar de fiecare dată când mâna lui se mișcă, în oraș apare cu siguranță o altă armă. El ajustează echilibrul între organizațiile criminale și trimite 'ultimul mijloc' către indivizi nemulțumiți. Pentru el, o armă este un declanșator care face ca furia și nedreptatea acumulate undeva să explodeze în realitate, este pur și simplu un comutator. Din perspectiva lui Moon Baek, lumea este deja suficient de violentă și absurdă. El pare să creadă că doar adaugă un alt principiu de funcționare în interiorul acesteia. Așa cum Mephistopheles îi întinde un contract lui Faust, el le oferă oamenilor disperați un bulgăre de metal.
Cum afectează ecosistemul furiei societatea
Drama aduce în fiecare episod diverse fațete ale societății coreene și le combină cu dispozitivul armelor. O armă în mâinile unui student obosit de violența din școală, o armă cu care se confruntă părinții care au pierdut un fiu din cauza accidentelor de muncă și care nu au pe nimeni care să își asume responsabilitatea, o armă pe care cei care suferă de violență domestică, violență în relații și crime de ură o privesc ca pe o ultimă alegere, toate aceste cuvinte familiare se leagă de arme și capătă un nou sens. Este ca și cum ai lua titlurile de știri de dimineață și ai introduce variabila armă într-un experiment social. Unii oameni iau o armă pentru a se proteja, alții pentru răzbunare, iar alții pentru a-și dovedi furia față de lume. Lee Do descoperă un lucru comun în timpul investigației. Cineva a creat un mediu atât de meticulos încât furia lor să curgă natural spre arme. Așa cum un documentar observă ecologia animalelor sălbatice aruncând hrană în junglă, Moon Baek împrăștie arme în societate și observă natura umană.
În acest proces, colegii detectivi precum Jo Hyun-sik (Kim Won-hae), Oh Kyung-sook (Gil Hae-yeon), care luptă pe străzi după ce și-a pierdut fiul, și tinerii care se sufocă între angajare și supraviețuire, Yoo Jeong-tae (Woo Ji-hyun), și Park Gyu-jin (Park Yoon-ho) și Seo Yong-dong (Son Bo-seung), care sunt hărțuiți la școală, devin centrul unor episoade importante. Toți aceștia sunt personaje greu de numit 'monștri', dar nici complet victime pure. Procesul prin care ajung să ia o armă este întotdeauna legat de contradicțiile realității. Lee Do se află în poziția de a-i privi atât ca pe infractori, cât și ca pe victime, iar Moon Baek își folosește furia lor într-un mod incredibil pentru a-și duce planul mai departe. Așa cum un maestru de șah mișcă pionii și caii, Moon Baek folosește disperarea oamenilor ca pe piesele sale de șah.
Pe măsură ce ne apropiem de partea a doua, drama dezvăluie o imagine din ce în ce mai mare. De ce, în acest moment, de ce, în această societate, au intrat atât de multe arme? Este doar o dispută de interese între organizații de contrabandă sau este un experiment al cuiva care vrea să răstoarne structura socială? Pe măsură ce trecutul militar al lui Lee Do și povestea personală a lui Moon Baek sunt dezvăluite treptat, conspirația din jurul armelor capătă un chip din ce în ce mai concret. Cu toate acestea, drama nu explică totul cu amabilitate până la final. La un anumit punct, când puzzle-ul este într-o oarecare măsură complet, ne arată scenele în care Lee Do și Moon Baek se pregătesc pentru ultima alegere în moduri diferite. Rămâne ca fiecare spectator să își imagineze finalul în mintea sa. La fel ca și titirezul din Inception, ultima scenă continuă să se învârtă.
Puterea de a transforma materialul în narațiune
'Trigger' este semnificativ în special pentru că nu reduce setarea la un simplu material, ci o împinge până la capăt. În majoritatea genurilor coreene, armele apar adesea ca fiind proprietatea mafiei străine, a agenților speciali sau a răufăcătorilor nerealistici. Așa cum un baston magic dintr-un roman fantastic, ele sunt tratate ca obiecte complet separate de realitate. Cu toate acestea, această dramă îi face pe 'oamenii care nu par să folosească arme' să ia o armă în mână și arată cât de mult se clatină oamenii în fața acesteia. În momentul în care stau în fața trăgaciului, oamenii își spun tot felul de lucruri. "Asta e suficient pentru a avea ceva de spus", "O dată ar trebui să simtă și lumea", "Asta este autoapărare" - toate aceste raționamente și furii se amestecă. Drama se uită la acest timp destul de mult, suficient de mult pentru a deveni inconfortabil. Așa cum un videoclip cu un accident de mașină este redat în slow motion, ea disecă momentul în care umanitatea depășește limita, cadru cu cadru.
Contrastul dintre Lee Do și Moon Baek este, de asemenea, interesant. Lee Do este cel care vrea să lase armele doar ca dovezi, în timp ce Moon Baek vrea să folosească armele ca mesaje. Lee Do încearcă să rezolve totul în cadrul legii și al sistemului, dar pe măsură ce continuă investigația, se confruntă cu câți oameni a lăsat acest sistem de izbeliște. Pe de altă parte, Moon Baek este aproape un personaj care a dus neîncrederea în sistem până la capăt. Logica lui este simplă. "Este doar o restituire a violenței comise de lume". Conflictul dintre cei doi duce, în cele din urmă, la întrebarea 'Cine poate și până unde să își asume responsabilitatea pentru violență?'. Dacă Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau s-ar lupta într-un bar, ar arăta așa?
Estetica luminii și umbrei
Regia separă vizual aceste două personaje. Spațiul lui Lee Do este umplut cu o secție de poliție luminată de neon alb, cu butoanele uniformei și dosarele, cu iluminarea rece a locului crimei. Este o lume în care totul este înregistrat, clasificat și raportat. Lumea lui Moon Baek este compusă din semne de neon, cluburi subterane, depozite și porturi, plină de umbre și întuneric. O lume formată din zone moarte ale camerelor de supraveghere, tranzacții în numerar și contacte anonime. De fiecare dată când se aude sunetul armelor, ecranul nu se zguduie zgomotos, ci rămâne mult timp pe fumul lăsat în aer și pe fețele oamenilor. Datorită acestui fapt, spectatorul nu simte o catarsis în scenele de împușcătură, ci își ia o respirație în plus. În loc să romantizeze împușcăturile, așa cum face John Woo în filmele sale de acțiune din Hong Kong, ea privește rezultatul violenței cu privirea rece a lui Stanley Kubrick.
Structura episodică este, de asemenea, solidă. Fiecare episod alege un alt fundal, cum ar fi școala, locul de muncă, familia, comunitățile online, pentru a desfășura evenimentele, arătând în același timp structura comună a furiei. Deși plasează puzzle-uri și urmăriri pentru a adăuga distracție ca gen, la final se întoarce întotdeauna la fețele oamenilor. După ce incidentul este rezolvat, familiile îndoliate se întorc în casele goale și deschid frigiderul cu o privire pierdută sau, când un student merge din nou pe coridoarele școlii, aerul devine greu. În loc să rezolve complet incidentul, lasă o amprentă a tristeții nerezolvate.
Sunetul armelor într-o societate fără arme
Întrebările sociale pe care le ridică 'Trigger' nu sunt simple. Multe episoade reamintesc că această societate era deja suficient de violentă înainte de apariția armelor. Hărțuirea de grup care se desfășoară fără nicio problemă în coridoarele școlii, companiile care văd oamenii doar ca pe niște numere în locurile de muncă, sistemul care nu reacționează corespunzător chiar și atunci când se fac plângeri, ură și ridiculizare amplificate online. Aceste violențe se acumulează și, la un moment dat, explodează prin intermediul unui obiect numit armă. Evenimente care, fără arme, ar fi fost doar un alt articol, o altă pagină de ziar, devin o catastrofă care nu mai poate fi acoperită. Privind această legătură, te face să te gândești la întrebări mult mai profunde decât simpla reglementare a armelor. La fel ca și drama care abordează accidentul de la Cernobîl, această lucrare disecă defectele structurale care s-au acumulat 'înainte de a fi tras trăgaciul'.
Cu toate acestea, această lucrare nu menține doar un echilibru perfect. Pe măsură ce povestea avansează, scala universului se extinde, iar povestea trecutului și a conspirației devine mai proeminentă, iar descrierile psihologice detaliate din primele episoade încep să fie puțin mai puțin prezente. Unele subintrigi sunt rezolvate fără a lăsa timp pentru a rămâne în minte, iar unele personaje par să aibă o linie emoțională abrupt întreruptă. Este ca și cum un joc de șah ar intra în etapa finală, iar piesele sunt aranjate rapid. Din perspectiva realismului, există și setări care ridică întrebarea 'Chiar se poate distribui o armă în acest mod?'. Încercând să îmbine plăcerea de a fi un gen cu mesajul pe care vrea să-l transmită, unele scene devin puțin dezechilibrate. Cu toate acestea, aceasta este o preț pe care îl plătește o încercare ambițioasă. Poți să mergi în siguranță pe drum asfaltat, dar pentru a deschide un nou drum, trebuie să suporți denivelările unui drum neasfaltat.
Cine ar trebui să tragă acest trăgaci?
Îmi vine în minte un spectator care caută un gen care lasă o problemă de reflecție. Există cu siguranță tensiune în scenele de împușcătură și în drama de investigație, dar adevărata plăcere a acestei drame constă în procesul de a asculta de ce oamenii au luat armele, ce au pierdut după aceea. După ce vizionezi un episod, este ușor să dai play la următorul, dar, în același timp, este o dramă care te face să te oprești din când în când și să îți iei o respirație. Este ca și cum ai bea apă după ce ai mâncat mâncare picantă, ai nevoie de un moment de pauză pentru a reflecta.
Cei care sunt interesați de problemele sociale reale vor privi această lucrare din unghiuri diferite. Când privești ecranul care rearanjează cuvintele familiare pe care le-ai văzut în articole sau știri, îți vin în minte știri pe care le-ai trecut cu vederea. Hărțuirea în școli, muncă, conflicte de gen și ură, cultura online și poveștile care se desfășoară chiar în jurul tău te fac să te gândești la ce fel de catastrofă ar putea urma 'dacă violența ar putea fi mai ușor accesibilă'. Dacă Black Mirror a pictat viitorul ca pe o distopie prin tehnologie, Trigger privește prezentul ca pe o distopie prin intermediul armelor.
De asemenea, pentru spectatorii care pun accent pe plăcerea de a vedea o interpretare bună, tensiunea creată de Kim Nam-gil și Kim Young-kwang este suficientă pentru a-i satisface. De o parte, este cineva care se agață de un sentiment de justiție distrus, iar de cealaltă parte, cineva care declară că lumea este deja distrusă și vrea să o zguduie și mai tare. Urmărind momentele în care privirile lor se întâlnesc, nu este doar o luptă între poliție și răufăcători, ci o dezbatere nesfârșită despre cum să definim și să oprim violența. La fel ca și scena în care Al Pacino și Robert De Niro se întâlnesc într-o cafenea în Heat, confruntarea a început deja înainte de a trage.
Pe de altă parte, dacă tema armelor și violenței este emoțional prea copleșitoare, această dramă poate deveni o experiență destul de consumatoare. În fiecare episod, cineva se află la răscrucea unei alegeri extreme. Cu toate acestea, dacă ai o dorință de a te întreba profund ce crede și ce ia în mână o persoană atunci când lumea este împinsă la margine, 'Trigger' este o lucrare care te va ține în această dilemă mult timp. După ce o vizionezi, sunetul incidentelor pe care le auzi la știri poate suna puțin diferit. Și în acel moment, ne dăm seama. Că înainte de a trage trăgaciul, deja funcționau nenumărate declanșatoare invizibile. Această dramă este exact lucrarea care vizualizează acele declanșatoare invizibile. Și acesta este mesajul cel mai puternic pe care această lucrare îl lasă.