Thrillerul criminal coreean a început să atingă puncte pe care nu le-a imaginat, iar în mijlocul acestuia se află drama 'Mantis: Ieșirea unui criminal'. Asemenea unei fotografii vechi descoperite întâmplător în albumul de familie, povestea pornește de la numele unei femei criminale în serie, Jung Yi-shin (Go Hyun-jung), care a făcut odată valuri în lume. Timpul a trecut, iar ea este deja încarcerată de mult, iar incidentul este tratat ca o poveste veche care a rămas doar în documentare și povești de groază online. Oamenii își amintesc numele Mantis, dar uită semnificația crimelor și viețile victimelor. Este o imagine tipică a epocii consumului de 'crime reale', în care rămâne doar conținutul, iar durerea s-a evaporat.
Dar într-o zi, crimele care par să imite metodele lui Jung Yi-shin reîncep. Evenimentele se desfășoară cu o coincidență stranie în ceea ce privește natura victimelor, instrumentele crimei și modul în care sunt prezentate cadavrele, iar coșmarul uitat este chemat înapoi în prezent. Asemenea unui fantom dintr-un film de groază care a înviat prin algoritmii SNS, trecutul începe să înghită prezentul.
Persoana care se ocupă de acest caz este detectivul Cha Soo-yeol (Jang Dong-yoon), cunoscut ca o prezență problematică în cadrul poliției. Soo-yeol este un investigator capabil, dar este mereu o problemă din cauza reprimării excesive și a furiei sale. Asemenea unui flamethrower care nu este bine țintit, reacționează mai intens la crime decât oricine altcineva și vrea să fie de partea victimelor, dar nu reușește să își controleze emoțiile și a fost aproape să treacă linia de mai multe ori. Superiorul său, inspectorul Choi Joong-ho (Jo Sung-ha), îi oferă lui Soo-yeol o ultimă șansă în urma acestui caz de imitare. La început, Soo-yeol urmărește dovezile cu calmul său obișnuit, dar curând se confruntă cu faptul că cazul Mantis este profund legat de el. Jung Yi-shin, Mantis, este de fapt mama sa. Această ironie a destinului, care ar putea fi văzută într-o tragedie greacă, este la fel de brutală ca și cum Oedip ar reapărea îmbrăcat în uniforma unui detectiv modern din Coreea.
Drama nu consumă rapid această configurație șocantă, ci ridică lent linia emoțională a lui Soo-yeol. Soo-yeol a crescut într-un mediu de violență și frică. Violența care avea loc în familie, adevărurile acoperite sub numele de religie și fațadă, și faptul că mama sa a fost dezvăluită ca o criminală în serie i-au zguduit viața. Soo-yeol a definit-o pe mama sa ca un 'monstru' și a rupt toate relațiile, dar nu poate scăpa de faptul că a devenit și el o persoană apropiată de violență. Între gene și mediu, el se întreabă în fiecare dimineață în fața oglinzii: "Oare semăn cu mama, sau sunt doar distrus din cauza ei?"
Dansând cu demonii: O călătorie distorsionată între mamă și fiu
Investigația crimei de imitare nu progresează ușor. Criminalul lasă urme ca și cum ar ști mișcările poliției, iar fiecare crimă reînvie scene specifice din cazul Mantis. În acest proces, echipa de investigație face o alegere riscantă. Ei decid să o implice pe adevărata Jung Yi-shin în investigație. Asemenea FBI-ului care cere sfatul lui Hannibal Lecter, ei recunosc că au nevoie de cunoștințele demonului. Jung Yi-shin propune condiții cu o față rece și impasibilă. Dacă vrea să ajute, fiul său, Cha Soo-yeol, trebuie să fie profund implicat în această investigație. Este momentul în care cea mai bizară variație a maternității începe.
De aici înainte, drama începe să contureze serios călătoria distorsionată între mamă și fiu. Jung Yi-shin iese din închisoare și, legată cu cătușe, analizează fotografiile de la locul crimei, observând detalii pe care alți detectivi le-au ratat. Ea citește psihologia și tiparele criminalului din gesturile minore ale victimei, obiectele amestecate din casă și grafitti-urile lăsate pe pereți. Asemenea lui Sherlock Holmes reîncarnat în profesorul Moriarty, intuiția ei este precisă și înfricoșătoare. Soo-yeol nu poate să nu recunoască abilitățile mamei sale, dar în același timp, fiecare moment devine dezgustător. Jung Yi-shin îi spune constant lui Soo-yeol că "tu și eu nu suntem diferiți", iar cu cât Soo-yeol încearcă să nege aceste cuvinte, cu atât mai mult se confruntă cu violența ascunsă în interiorul său. Este momentul în care avertismentul lui Nietzsche, "Cine luptă cu monștri trebuie să fie atent să nu devină el însuși un monstru", devine realitate.
Personajele din jurul lui Jung Yi-shin încep să își contureze contururile. Tatăl său, Jung Hyun-nam, care este și pastor, nora sa, Lee Jung-yeon, care se străduiește să își protejeze familia, și cei care au ales tăcerea în fața adevărului incidentului din trecut, inclusiv victimele și familiile victimelor din cazul Mantis, toate aceste narațiuni se împletesc cu crima de imitare din prezent, dezvăluind treptat imaginea de ansamblu. Drama alternează între trecut și prezent, arătând cum a devenit Jung Yi-shin un monstru și de ce se desfășoară acum crime de imitare. Asemenea unui arheolog care dezvăluie straturile, lucrarea descoperă geologia violenței, strat cu strat.
Pe măsură ce avansăm în a doua jumătate, tensiunea dintre investigație și emoție crește simultan. Soo-yeol trebuie să recunoască faptul că nu poate opri incidentul fără a o folosi pe mama sa, iar Jung Yi-shin, citind psihologia criminalului de imitare, devine din ce în ce mai importantă. Între cei doi nu există împăcare și nici îmbrățișări grandioase. În schimb, există o atmosferă ciudată în care fiecare se cunoaște mai bine decât oricine altcineva. Este mai bine să vezi și să simți cine este criminalul de imitare, de ce vrea să reînvie numele Mantis și ce alegere va fi făcută la final. Tensiunea acestei lucrări nu provine doar din întorsătura finală, ci și din acumularea emoțională necesară pentru a ajunge la acea alegere.
Thriller criminal centrat pe relații
Când privim calitatea lucrării Mantis, primul lucru care iese în evidență este că este un 'thriller criminal centrat pe relații'. 'Mantis: Ieșirea unui criminal' are un subiect provocator de crime în serie, dar își menține atenția fixată pe crăpăturile dintre oameni și relații până la final. Procesul prin care cineva devine un criminal în serie, cine a întors privirea în jurul său și cât de ușor se estompează granițele dintre victime și agresori sunt punctele de focalizare. Este o traducere a 'micromecanicii puterii' a lui Michel Foucault în contextul violenței domestice, ipocriziei religioase și complicității sociale din Coreea.
Personajul Jung Yi-shin depășește tiparul răufăcătorului obișnuit din dramele coreene. În loc de priviri nebune exagerate sau nebunie explozivă, fața sa calmă și impasibilă este mult mai înfricoșătoare. Asemenea lui Hannibal Lecter, interpretat de Anthony Hopkins, crescut într-o familie patriarhală din Coreea, ea citește cu o precizie înfricoșătoare rănile celorlalți și aruncă cuvinte care le rănesc, apoi își închide gura. Pe măsură ce motivele și procesele crimei devin evidente în cadrul dramei, spectatorul începe să nu mai poată considera acest personaj doar un monstru. Deși este cu siguranță un criminal teribil, ea devine, de asemenea, o victimă a violenței. Această ambivalență este cea mai mare putere a acestui personaj. Această dramă dezvăluie rece adevărul că nașterea unui monstru are întotdeauna numeroși complici.
Cha Soo-yeol este, de asemenea, un personaj interesant. El nu este un detectiv tipic plin de altruism. Se află între furie și vinovăție, fiind un adult care poate exploda în orice moment. Asemenea lui Bruce Banner, care își reprimă transformarea în Hulk în fiecare zi. Procesul prin care își urăște mama, dar se confruntă cu sinele său care seamănă cu ea este redat convingător. Drama repetă imaginea lui Soo-yeol care își reprimă impulsurile violente în timpul investigației. Această imagine îi determină pe spectatori să se întrebe. Cât de diferite sunt violența comisă cu bune intenții și violența care provine din răutate? Până unde este autoapărarea și de unde începe crima? Acest personaj, care se află pe o sfoară între lege și etică, întruchipează complexitatea aplicării justiției în societatea modernă.
Ce nu se arată este mai înfricoșător
Stilul de regie evită excesul de spectacol, dar menține tensiunea psihologică până la capăt. Atunci când arată locul crimei, în loc să se laude cu brutalitatea, se concentrează pe modul în care un spațiu obișnuit se transformă brusc în iad. Locuri precum apartamentele obișnuite, biserici, ateliere și parcuri devin locuri ale crimei, iar iluminarea și unghiul sunt ușor distorsionate. Camera coboară la nivelul ochilor victimei și se apropie de respirația detectivilor. Este o regie în care tăcerea care urmează după vărsarea de sânge rămâne mult mai lungă. Este o aplicare perfectă a principiului lui Hitchcock, "frica nu este o explozie, ci timpul care așteaptă explozia".
În special, se folosesc frecvent prim-planuri care rețin fețele personajelor pentru o perioadă lungă. Momentele în care Jung Yi-shin își amintește trecutul și își schimbă subtil expresia, Soo-yeol care își înghite furia și își evită privirea, și familia victimei care se uită la fotografia de pe masa poliției tremurându-și mâinile, toate acestea definesc emoția acestei drame. Deși menține viteza unui gen, se observă o atitudine de a nu pierde nicio nuanță a expresiilor sau tremurului unei respirații. Asemenea lui Yasujirō Ozu, dacă ar face un thriller, ar avea acest sentiment. O erupție a emoțiilor în tăcere.
Un portret rar al unei femei criminale în serie
Un alt element care face această lucrare să strălucească este poziția 'femeii criminale în serie'. Deși au existat multe lucrări cu personaje feminine psihopate sau răufăcătoare, rareori povestea se concentrează atât de mult pe o singură persoană și urmărește până la capăt trecutul și traumele acelei persoane. Jung Yi-shin nu este doar o versiune feminină a unui criminal în serie masculin, ci este prezentată ca un produs special al societății coreene, unde familia, religia, genul și violența sunt interconectate. Urmărind ce fel de violență a experimentat și în ce moment a trecut linia, cine a fost de acord și cine a fost complice, se ridică în mod natural contradicțiile structurale ale societății coreene. Amintind de povestea reală a lui Aileen Wuornos sau de filmul 'Monster' care o abordează, se adaugă un fundal unic al patriarhatului coreean și al puterii religioase.
Direcția adaptării este, de asemenea, interesantă. Păstrând structura de bază a lucrării originale, se simte că evenimentele și personajele au fost reorganizate pentru a se potrivi emoției și realității coreene. Mediul social în care funcționează complexitatea familiei, autoritatea religioasă, cultura fațadei și a ascunderii, opinia publică pe internet și senzualitatea mass-media este prezentat ca fundal pentru cazul Mantis. Motivația criminalului de imitare nu este doar 'un alt monstru care se bucură de crime', ci este explicată printr-un sentiment distorsionat de justiție și o conștiință a victimelor. Datorită acestui fapt, spectatorul simte o frică față de criminal, dar și o compasiune ciudată. Această lucrare, care descompune mecanismele sociale de creare a agresorilor, depășește thrillerul criminal și intră în domeniul observației sociologice.
Ambiție imperfectă, dar o încercare valoroasă
Desigur, nu este lipsită de defecte. Încercând să încadreze trecutul și prezentul, istoria familială și drama de investigație, identitatea criminalului de imitare și critica socială în cele opt episoade, există o tristețe că unele narațiuni trec rapid. Asemenea unei mese complete consumate cu viteza unui bufet, există gust, dar nu este suficient timp pentru a savura. În special, poveștile personajelor secundare interesante, cum ar fi familiile victimelor sau colegii detectivilor lui Soo-yeol, ar fi putut fi mult mai profunde dacă li s-ar fi acordat puțin mai mult timp. Pe măsură ce avansăm în a doua jumătate, accentul se pune pe viteza investigației și pe întorsăturile de situație, iar gustul psihodramei reci prezentat la început se diluează parțial. Cu toate acestea, în mare parte, lucrarea reușește să mențină un echilibru relativ bun între emoție și gen. Este o ambiție imperfectă, dar tocmai această ambiție face ca lucrarea să rămână în memorie.
Muzica și sunetul consolidează atmosfera acestei drame. Uneori, tăcerea aproape că înlocuiește muzica, creând tensiune, iar în scenele de crimă sau de confruntare între mamă și fiu, sunete ascuțite și disonante sunt subtile. Efectul de a deveni mai sensibil la sunete atunci când acestea dispar este bine utilizat. Dacă 4 minute și 33 de secunde de John Cage este muzica din tăcere, sunetul acestei drame este frica din tăcere.
Dacă ești sătul de thrillere fragmentate
Persoana pe care aș recomanda-o în primul rând pentru această dramă este spectatorul care preferă să analizeze psihologia personajelor mai degrabă decât să ghicească criminalul. Există cu siguranță o întorsătură a evenimentelor, dar punctul cu adevărat greu este procesul de a urmări 'de ce această persoană a ajuns să facă o astfel de alegere'. Pe măsură ce alternezi între perspectivele lui Cha Soo-yeol și Jung Yi-shin, ajungi la un moment dat să te întrebi de partea cui ești în această poveste. Cei care se bucură de această confuzie vor găsi 'Mantis: Ieșirea unui criminal' destul de memorabil. Această călătorie, care oscilează între bine și rău, oferă o experiență intelectuală care depășește simpla distracție.
Această lucrare este o alegere bună pentru cei interesați de laturile întunecate ale societății coreene, în special cum complicitatea familiei, religiei și instituțiilor împinge individul în colț. Pe măsură ce episoadele progresează, devine mai mult decât un simplu thriller criminal, suprapunându-se cu diverse evenimente care au loc în societatea noastră. Poate fi o oglindă incomodă pentru unii, dar tocmai această neplăcere face ca experiența de vizionare să fie mai semnificativă. Așa cum a spus Oscar Wilde, "este ridicol să te superi pe o oglindă pentru că ești urât". Această dramă este oglinda care reflectă fața urâtă a societății noastre.
În final, dacă pui pe primul loc plăcerea de a vedea o interpretare profundă, atunci tensiunea creată de Go Hyun-jung și Jang Dong-yoon este suficientă pentru a viziona această dramă. Unul este un monstru închis în închisoare, purtând responsabilitatea pentru violența comisă, iar celălalt este un detectiv care nu a trecut încă linia, dar care poate călca pe ea în orice moment. În scenele în care cei doi stau față în față și își schimbă privirile, se concentrează cea mai mare densitate și răceală pe care genul thriller o poate oferi. Asemenea scenei din 'Heat' în care Al Pacino și Robert De Niro stau la o masă într-o cafenea, este o confruntare plină de tensiune, chiar și fără arme.
După ce ai terminat de vizionat, întrebarea "Există un demon separat sau este puțin din el în fiecare dintre noi?" va rămâne mult timp în minte. Și o întrebare și mai înfricoșătoare urmează. "Cine a creat monstru? Este monstru sau noi toți, care l-am ignorat?" 'Mantis: Ieșirea unui criminal' ne pune în fața acestei întrebări incomode. Poți să fugi sau să te confrunți. Alegerea este a spectatorului. Totuși, un lucru este sigur. După ce vizionezi această dramă, devine greu să consideri un monstru doar 'anormal'. Și aceasta este cea mai valoroasă moștenire pe care o lasă această lucrare.