[Redactor-șef al revistei Kave, Park Su-nam] Sâmbătă, 28 februarie 2026, în zorii zilei. Într-un mic oraș din sudul Iranului, Minab (Minab), din provincia Hormozgan, fetele de 7 ani își pregăteau ora de matematică. În aceleași dimineți obișnuite, la ora 10:45—ascuțeau creioanele, deschideau caietele, își salutau prietenii și râdeau în șoaptă. Tavanul clasei de la Școala pentru Fete Shajareh Tayyebeh s-a prăbușit. Se presupune că a fost o rachetă de croazieră Tomahawk, lansată de Marina americană. 168 de copii au murit. 14 profesori au fost îngropați împreună. Între 7 și 12 ani—cele mai mici și cele mai nevinovate ființe de pe această lume—și-au închis ochii, ținând în loc de creioane o jeratică. Amnesty International a analizat că acest atac a fost o „eroare de țintire” bazată pe informații învechite: forțele americane au lovit o bază navală a Gardienilor Revoluției Iranului (IRGC), considerând în continuare, după ani de separare, școala drept parte a unei instalații militare. Expertul în armament, comandorul N.R. Jenzen-Jones de la ARES (Service de Cercetare a Armamentului), i-a spus CNN: „Cel mai probabil, e o problemă în procesul de stabilire a țintei (targeting failure). Într-un punct al ciclului de informații nu s-a făcut actualizarea sau a fost aleasă o țintă greșită.”
Lucrurile sunt simple. Să enumerăm faptele.
Pe 28 februarie 2026, Statele Unite și Israelul au început un atac aerian comun de amploare în întregul Iran, sub denumirea de „Operațiunea Epic Fury”. Liderul suprem al Iranului, Ali Khamenei, a murit în urma bombardamentelor, situl nuclear Natanz a fost distrus, iar puterea navală a Gardienilor Revoluției Iranului a fost spulberată. Motivele invocate de administrația Trump au fost, ca la un bufet, diverse: eliminarea „amenințării iminente” din Iran, oprirea dezvoltării armelor nucleare, distrugerea capacităților de rachete, asigurarea resurselor petroliere și, în cele din urmă, schimbarea de regim (regime change). Atâtea pretexte înseamnă, paradoxal, că nu există unul singur, solid. Înainte de declanșarea războiului, ministrul de externe Baðar Albusaiḍī, din propria inițiativă, plină de aroganță, a mediatia negocierile nucleare SUA–Iran. El a scris, în ziua atacului aerian, pe X (fostul Twitter): „Sunt dezamăgit. O negociere activă și serioasă a fost din nou subminată. Îndemn SUA să nu se mai lase antrenate. Nu este războiul vostru.” Dar cum a procedat Trump? În interiorul Air Force One, într-un zbor spre Corpus Christi, Texas, a dat ordinul de atac. În avion, în timp ce gustau, 168 de copii au semnat un document cu ordinele de moarte. Și, de mai multe ori, a declarat „victorie”. Până și a mințit: „Forțele iraniene au fost distruse.”
Să privim amploarea pierderilor. Până la 7 aprilie 2026, organizația de activiști pentru drepturile iranienilor HRANA înregistrase 3.636 de decese în urma atacurilor aeriene în Iran, dintre care 1.701 erau civili. În Liban—1.800, în Irak—23, în EAU—11. În plus, alți civili au murit. UNICEF a anunțat că, în primele 10 zile de la declanșarea războiului, peste 1.100 de copii au murit sau au fost răniți în întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Numai în Iran, 200 de copii au murit; în Liban 91, în Israel 4 și în Kuweit 1. UNICEF a caracterizat situația drept „catastrofală” pentru milioane de copii. Cel puțin 20 de școli și 10 spitale au fost distruse în Iran.
Cum a reacționat lumea? Ca atunci când s-ar bate cuie în sicrie: savanții dreptului internațional și liderii lumii au spus cu toții același lucru.
Profesorul de drept la Yale, Oona Hathaway, a descris atacurile aeriene ale SUA asupra Iranului drept „în mod flagrant ilegale”. The Washington Post a relatat că declarațiile ei „reprezintă o parte uriașă din comunitatea de drept internațional”. Experții din cadrul Oficiului Înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului (OHCHR) au calificat acest război drept „o încălcare clară a dreptului internațional și un act de agresiune”, avertizând: „Statele Unite și Israelul trebuie să înceteze să pornească un război și să-l extindă, considerând în mod unilateral că se află deasupra legitimității internaționale.” Secretarul general al ONU, António Guterres, a cerut „încetarea imediată a ostilităților și reducerea tensiunilor”. Președintele Franței, Emmanuel Macron, a avertizat că acest război a deschis „o cutie a Pandorei” cu consecințe grave. Liderii Franței, Germaniei și Regatului Unit au cerut, într-un comunicat comun, „voința de a asigura stabilitatea regională” și „reluarea negocierilor”.
Ministerul Afacerilor Externe al Rusiei a descris atacul drept „un act preplanificat și neprovocat de agresiune armată”. China Xinhua a publicat, împreună cu o caricatură cu Unchiul Sam, fraza: „Hegemonismul este singura limbă pe care o cunosc”. Profesorul de economie de la Columbia University, Jeffrey Sachs, a apărut la Democracy Now! și a numit acest război „cea mai deschisă și sfidătoare agresiune împotriva Cartei ONU și a dreptului internațional de după 1945”. A mers și mai departe: „Este cel mai explicit fascism pe care l-am văzut după epoca fascistă a celui de-al Doilea Război Mondial… Doi narcisici maligni, Netanyahu și Trump, ne conduc către o catastrofă.”
Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg a statuat, în 1946, că „declanșarea unui război de agresiune este crima internațională supremă (supreme international crime)”. Asta deoarece „include în sine răul acumulat al întregului”. Crimele de război, crimele împotriva umanității și toate acele crime colaterale derivă din această crimă fundamentală—declanșarea ilegală a războiului. Secretarul apărării al lui Trump, Pete Hegseth, a afirmat că în acest război „nu există reguli stupide ale angajamentului (stupid rules of engagement)”. Trump însuși a spus și el: „Singura limită a puterii mele globale este propria mea moralitate. Moralitatea mea din mintea mea… Nu am nevoie de drept internațional.”
Declarațiile acestea valorează cât coaja de portocală. Și totuși, lumea nu întreabă cine a aruncat coaja, ci despre firul (thread) care a pus mâna în mișcare.
Interesant este că—chiar și cetățenii americani nu sunt de acord cu acest război.
Conform unui sondaj din 25 martie 2026 al Pew Research Center, 61% dintre americani dezaprobă (disapprove) modul în care Trump a gestionat războiul cu Iranul, iar 59% au spus că folosirea forței militare a fost „o decizie greșită”. 40% dintre americani cred că acest război nu va face Statele Unite „mai sigure pe termen lung”, iar cei care au răspuns „va face” au fost doar 22%.
Și într-un sondaj la Universitatea Quinnipiac, 54% dintre alegători s-au pronunțat împotrivă, iar chiar și în propriul sondaj Fox News 58% dintre americani și-au declarat opoziția.
Totuși—aici o singură cifră lucește într-un mod înfiorător.
75% dintre susținătorii Partidului Republican au susținut atacurile aeriene împotriva Iranului. Iar dintre ei, 90% dintre autointitulații susținători MAGA (Make America Great Again) au susținut acest război. Rata de susținere a republicanilor care nu sunt MAGA a fost de 52%.
Citește din nou. 90% dintre susținătorii MAGA.
Nu este o problemă a unei singure persoane, Trump. Este o problemă de ideologie. Nu de Trump, ci de terenul care îl face pe Trump posibil.
Bine, acum trebuie să fac un pas înapoi și să pun o întrebare incomodă, cu adevărat grea.
De unde a venit Trump?
Majoritatea mass-media îl critică pe Trump. Rețelele sociale îl batjocoresc, iar comentatorii politici îi analizează ignoranța și narcisismul. Dar aceste analize, la fel de nesigure ca o capră ce aleargă pe șosea, ocolesc miezul. Trump nu este cauza, ci efectul. Trump nu este săgeata, ci bucata de piatră care ricoșează din praștie.
Numele acelei praștii este „America First”.
Potrivit analizei Council on Foreign Relations (CFR), politica externă „America First” a lui Trump, deși se revendică la suprafață drept neo-izolaționism, în realitate este un proiect de hegemonie îmbrăcat în „nou” imperialism (neo-imperialism). Trump a declarat că va anexa Canada, a cerut să dețină Groenlanda și a amenințat că va controla Canalul Panama. A folosit forța militară în Venezuela, Iran, Irak, Nigeria, Somalia, Siria, Yemen și în zona Mării Caraibilor.
Asta înseamnă izolaționism? Orice copil de grădiniță, dacă vede o hartă a lumii, ți-ar spune „nu, nu e așa”.
Articolul academic „America First, Humanity Second” din E-International Relations analizează fenomenul și mai ascuțit. Autorul definește „America First” a lui Trump ca urmaș direct al „Manifest Destiny” din secolul al XIX-lea—ideologia expansionistă prin care SUA ar fi primit o misiune sacră de a domina întregul continent nord-american. Autorul spune: „Acesta este imperialismul specific lui Trump și MAGA, o prelungire a tradiției expansioniste care vine din epoca «Manifest Destiny». Ideea-cheie este aceasta: «Dacă America va fi mereu «prima», restul umanității (humanity) va deveni automat «a doua»».” „America First” nu este doar un slogan politic. Este o declarație ontologică care reduce 95,8% din populația lumii la statutul de „ființe inferioare”.
Dacă sapi și mai adânc rădăcinile „America First”, ajungi la fundamentul de granit numit „American Exceptionalism” (Excepționalismul american). Lucrarea din 2012 a lui James W. Ceaser, „The Origins and Character of American Exceptionalism”, analizează faptul că acest concept a existat încă de la întemeierea Americii sub forma unei „misiuni destinice”, iar atunci când au existat „forțe disponibile”, această misiune s-a exprimat adesea în forme imperialiste sau unilateraliste.
Articolul din 2009 al lui Nayak și Malone, „American Orientalism and American Exceptionalism” (publicat în International Studies Review), argumentează că Excepționalismul american formează miezul identității SUA, al politicii externe și al hegemoniei, justificând „deposedarea/înfrângerea inamicului și abordarea militaristă ofensivă” sub premisa că oamenii obișnuiți din Orientul Mijlociu își doresc să fie ca americanii.
Noam Chomsky a spus tranșant: „Excepționalismul este un concept pe care îl au toate marile puteri și este mereu greșit (Exceptionalism is a concept held by every great power, and it's always wrong).” El a arătat că, sub iluzia că intervențiile SUA peste hotare sunt altruiste, în realitate „doar cei mai puternici americani sunt avantajați”.
Jeffrey Sachs, profesor de economie la Columbia, a analizat sistematic în cartea sa „A New Foreign Policy: Beyond American Exceptionalism” (2018) cum militarismul și excepționalismul SUA au distorsionat politica față de Orientul Mijlociu, consemnând un tipar ce a dus la „zecile de mii de victime civile în Irak, mii de victime americane și costuri de ordinul trilioanelor de dolari”.
Dacă rezumăm genealogia excepționalismului american, ea arată așa:
Manifest Destiny (1840s) → Renașterea Doctrinei Monroe (Monroe Doctrine, 1823) → Politică externă excepționalistă → MAGA/„America First” → Invazia Iranului (2026)
Nu este nebunia unei singure persoane. Este produsul fermentat al unei ideologii, maturizate timp de 200 de ani.
Aici vreau să fac un enunț esențial. E regretabil fiindcă e prea pedant, dar o voi face cu grijă, ca să nu-i supere pe cititorii isteți—și pun o întrebare.
Dacă dispare Trump, se rezolvă problema?
Răspunsul este, în mod tragic, simplu. Nu.
După cum arată sondajele de la Fox News, 90% dintre susținătorii MAGA susțin acest război. 77% dintre republicani susțin acțiunile militare, iar 79% cred că acest război „va face lumea mai sigură”.
Ceea ce înseamnă aceste cifre este clar. Trump nu a creat această căldură, ci a urcat pe val. Nu valul creează placa de surfing. Valul ridică placa de surfing.
Analiza Institutului pentru Politici de Politică Externă a SUA (FPIF) surprinde exact acest lucru: Congresul SUA nu a reușit să obțină voturile necesare pentru a trece rezoluția privind puterile de război (War Powers Resolution), chiar dacă, înainte de declanșarea războiului, nu a fost consultat deloc președintele. Ambele partide, cu diferiți președinți de-a lungul timpului, au „permis ca să se declanșeze și să continue o forță militară de amploare, fără măcar să pretindă că invocă dreptul de a declara război”.
Asta nu este o problemă numai a lui Trump. Invazia din Irak din 2003 nu a fost doar problema lui Bush. Lovitura de stat din Iran din 1953 (răsturnarea lui Mossadegh) nu a fost doar problema lui Eisenhower. Războiul din Vietnam nu a fost doar problema lui Johnson sau a lui Nixon.
Experții ONU pentru drepturile omului au spus: „Decenii de lovituri de stat, intervenții militare și interferențe prin sancțiuni unilaterale asupra Iranului și a întregului Orient Mijlociu au dus la haos în această regiune și trebuie să se oprească.”
Decenii de… Orice mandat al lui Trump a fost doar o parte din acel timp.
Lucrarea publicată în Texas National Security Review, „Whither the 'City Upon a Hill'? Donald Trump, America First, and American Exceptionalism”, insistă că pentru a înțelege „America First” a lui Trump trebuie analizată, în mod necesar, marea narațiune din profunzimea ei—„American Exceptionalism”. Trump nu este o nouă versiune a excepționalismului, ci excepționalismul însuși s-a arătat, în sfârșit, dezgolit.
Să ne întoarcem din nou la Minab.
Pe 3 martie 2026, mii de iranieni s-au adunat pe străzi și au îngropat rămășițele copiilor. Sicriele mici, învelite în pânză albă, au urmat una după alta, fără sfârșit. În Tokyo, în Japonia, grupul iranienilor rezidenți „My Iran” a organizat „ceremonia de comemorare a 168 de copii uciși în explozia școlii primare Minab din Iran”. Iranieni rezidenți și cetățeni japonezi s-au adunat împreună și au aprins lumânări. Amnesty International a analizat că este foarte probabil ca armele folosite în atac să fi fost rachete Tomahawk fabricate în SUA. Școala fusese separată fizic de baza IRGC cu ani în urmă, existând chiar și o intrare separată; în imaginile din satelit din decembrie 2025 se vedeau și copii jucând mingea în curte. Și totuși, armata americană a perceput această școală ca parte a unei instalații militare și a atacat-o.
Volker Türk, Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului, a declarat că există „îngrijorări serioase” privind faptul dacă acest atac a respectat dreptul internațional umanitar. Purtătorul de cuvânt al ONU, Ravina Shamdasani, a spus: „Atacul nu trebuie să devină doar încă un eveniment îngrozitor care dispare din titluri și nu mai primește atenție. Trebuie să existe responsabilizare.”
Comitetul de Servicii pentru Quakerii din SUA (AFSC) a calculat costul acestui război astfel: aproximativ 65 de miliarde de dolari, adică 220 de milioane de dolari pe zi. Această sumă poate plăti un an de salarii pentru 3.300 de profesori în fiecare zi. Cei 168 de copii din Minab ar fi putut primi educație toată viața cu o sumă echivalentă cu câțiva procenți din bugetul de război pe care SUA îl cheltuie în fiecare zi.
Mass-media și cetățenii din întreaga lume îl critică pe Trump. E firesc să-l critice. El este comandantul suprem care a ordonat războiul și are o responsabilitate directă pentru moartea celor 168 de copii.
Dar dacă îl privim pe Trump doar în vârful conului, ne va scăpa baza conului—uriașa fundație care îl susține.
Jeffrey Sachs a avertizat: „Mai există un mindset imperial (imperial mindset) în SUA și acesta împiedică adaptarea la noua realitate.” El a analizat că războiul împotriva Iranului a dezmembrat sistemul de alianțe al SUA și a subliniat că rădăcina acestui război nu este una personală, ci un imperialism structural. Analiza din Monthly Review „The Trump Doctrine and the New MAGA Imperialism” este și mai directă: „strategia stat-imperiu a lui Trump se potrivește perfect cu perspectiva reacționară a adepților săi MAGA. Ei nu se opun imperialismului și militarismului.”
Gândește-te la această frază. Adepții MAGA nu se opun imperialismului. Îl vor. Doar că vor ca acel imperialism să fie „pentru America”. Aceasta este esența „America First”. Democratizarea imperialismului. Forma cea mai vicleană a hegemoniei din istoria omenirii—în care oamenii își flutură singuri steagul imperiului.
Atâta timp cât „America First” rămâne în viață, va apărea un al doilea Trump chiar dacă primul este pus sub acuzare, dacă ajunge la închisoare sau dacă este aruncat în lada de gunoi a istoriei. Va apărea al treilea Trump. Un marionet cu alt nume, agățat pe aceeași sfoară, dansând același dans.
Pe cel care a invadat Irak-ul în 2003 l-a chemat Bush. Pe cel care a invadat Iranul în 2026 îl cheamă Trump. Cu o diferență de 23 de ani, un alt președinte, sub aceeași ideologie, a făcut același lucru. Pretextul diferă, dar structura e identică. Armele de distrugere în masă (WMD) s-au schimbat în „amenințare iminentă”, însă scenariul a rămas același.
E-International Relations compară destinul „America First” cu Prohibition-ul american (Prohibition). Prohibition-ul a dobândit un imbold imens într-o anumită perioadă a societății americane, dar în final s-a prăbușit în contradicțiile proprii. Autorul scrie: „Toți cei care devin automat «pe locul doi», adică restul umanității, adică toți cei transformați automat în «locul doi» de către «America First», vor trebui să aștepte până când Trump și trumpismul își vor consuma acel moment, ca la Prohibition.”
Să așteptăm? În timp ce așteptăm, cine readuce la viață copiii din Minab?
Analiza FPIF conchide astfel: „Lipsa de voință din partea Congresului și a ONU, precum și slăbirea capacității de aplicare a legii nu au împiedicat SUA și Israelul să pornească un război nou, distructiv. Faptul că nu au capacitate de aplicare înseamnă că mișcările sociale și societatea civilă—în SUA și din întreaga lume—trebuie să se ridice și să ceară ca propriile guverne să respecte de fapt legea. Fără astfel de mișcări populare, nu există nimeni care să-i tragă la răspundere pe cei puternici.”
Lucrul la care lumea ar trebui să fie atentă nu este contul de Twitter al lui Trump. Lucrul pe care lumea ar trebui să-l suprime nu este viața lui politică.
„America First” este chiar ideologia în sine.
Aceasta nu este o problemă de politică internă a unei singure țări. În momentul în care au murit 168 de copii, aceasta a devenit problema întregii umanități. În clipa în care articolul 2, alineatul 4 din Carta ONU s-a transformat într-un rând de caractere tipografiate, a devenit o problemă de supraviețuire a ordinii internaționale.
E ușor să-l condamnăm pe Trump. Să-i batjocorim narcisismul, să transformăm greșelile lui în meme și să așteptăm plecarea lui—aceasta este cea mai comodă formă de critică din lume.
Dar este ca și cum ai bate cu nasul marionetei într-un teatru de păpuși. Publicul va râde, însă în următoarea reprezentație aceeași păpușă—sau una cu alt nume—își va recita același text. Atâta timp cât mâna care ține șnurul nu se schimbă.
Excepționalismul american este un virus vechi de 200 de ani, iar „America First” este mutația sa din anii 2020. Această mutație a ucis copiii din Minab, a ars Strâmtoarea Hormuz și a transformat dreptul internațional într-o hârtie fără valoare.
Dacă împrumutăm vorbele lui Noam Chomsky: „Excepționalismul este un concept pe care îl au toate marile puteri și este mereu greșit.” Nici America nu este o excepție. Nu există nici excepție de la „excepționalism”.
Dacă împrumutăm vorbele lui Jeffrey Sachs: „Acesta este cel mai explicit fascism de după 1945.”
Iar combustibilul acestui fascism nu este creierul lui Trump. Sunt zecile de milioane—cetățeni care își pun șepci MAGA și strigă „USA! USA!”—o certitudine primitivă, instinctivă, de genul „noi suntem cei mai buni”, pe care o ridică de bunăvoie. Asta este combustibilul.
Copiii din Minab țineau creioanele. SUA a lansat Tomahawk-ul.
Atâta timp cât privim doar mâna care a aruncat acel Tomahawk, aceeași mână, sub un alt nume, va arunca din nou Tomahawk-ul—de data aceasta spre alți copii.
Trebuie să întrerupem sfoara. Nu păpușa.
Sfoara se numește „America First”.
Surse
Pew Research Center, „Americanii dezaprobă în mare măsură acțiunile militare ale SUA în Iran” (2026.3.25)
UNICEF, „Numărul victimelor de tip child casualties crește pe fondul escaladării conflictului din Orientul Mijlociu” (2026.3.11)
Amnesty International, prin ReliefWeb, „Cei Responsabili pentru Atacul Mortal și Ilegal al SUA asupra unei Școli” (2026.3.16)
OHCHR, „Experții ONU condamnă agresiunea asupra Iranului și Libanului” (2026.3)
CNN, „Atacul asupra școlii din Iran: analiza sugerează că SUA a fost responsabilă” (2026.3.6)
Jeffrey Sachs, interviu pentru Democracy Now! (2026.3.13)
FPIF, „Războiul SUA–Israel împotriva Iranului este ilegal” (2026)
E-International Relations, „America First, Humanity Second” (2025.11)
CFR, „Retorica lui Trump «America First» maschează o latură neo-imperialistă” (2026)
Restad, H.E., „Whither the ‘City Upon a Hill’?” Texas National Security Review (2019)
Nayak & Malone, „American Orientalism and American Exceptionalism” International Studies Review (2009)
Ceaser, J.W., „The Origins and Character of American Exceptionalism” American Political Thought (2012)
Noam Chomsky, prin Truthdig, „Excepționalismul este mereu greșit”
Washington Post, „După Iran, dreptul internațional nu mai se potrivește realității” (2026.3.5)